Rakel.

Singura din viaţa sa care avea vreun sens.

Nu ştiinţă, nu religie, nu dreptate, nu o lume mai bună, nu plăcere, nu dependenţă, nu absenţa durerii, nici măcar fericire. Doar acele cinci litere.

R-a-k-e-l. Nu era vorba că dacă n-ar fi fost ea ar fi fost altcineva. Dacă n-ar fi fost ea, n-ar fi fost nimeni.

Şi să n-aibă pe nimeni ar fi fost mai bine decât asta.

Pe nimeni nu ţi-l pot lua de lângă tine.

Aşa că în final Harry reteză torentul de cuvinte.

— Ce înseamnă?

— Înseamnă că nu ştim, răspunse medicul specialist John D. Steffens.

Ştim doar că rinichii ei nu funcţionează cum ar trebui. Ar putea fi cauzat de un număr de motive, însă, cum spuneam, deja le-am eliminat pe cele mai evidente.

— Şi atunci ce credeţi?

— Că e un sindrom. Problema e că există mii, fiecare mai rar şi mai obscur decât precedentul, răspunse Steffens.

— Ceea ce înseamnă?

— Că trebuie să continuăm să căutăm. Deocamdată este în comă

indusă, pentru că începea să aibă dificultăţi de respiraţie.

— Cât durează…?

— Deocamdată. Nu trebuie doar să aflăm ce e în neregulă cu soţia ta, ci şi să reuşim să o tratăm. Abia când vom fi siguri că va putea să respire independent o vom scoate din starea de comă.

 216 

— Ar putea… ar putea…

— Da?

— Ar putea să moară cât e în comă?

— Nu ştim.

— Ba da, ştiţi.

Steffens îşi uni buricele degetelor. Făcu o pauză, ca pentru a forţa discuţia să ajungă într-o viteză inferioară.

— Ar putea să moară, rosti în cele din urmă. Oricare dintre noi am putea muri. Inima se poate opri în orice clipă, dar evident că e o chestiune de probabilitate.

Harry ştia că furia pe care o simţea adunându-se în el nu avea de-a face cu doctorul şi platitudinile lui. Doar el însuşi stătuse de vorbă cu destule rude apropiate în cazuri de crimă ca să ştie că frustrarea căuta o ţintă, iar faptul că nu putea găsi una îl înfuria şi mai tare. Trase aer adânc în piept.

— Şi despre ce tip de probabilitate discutăm aici?

Steffens îşi azvârli braţele înainte.

— Cum spuneam, nu cunoaştem motivul cedării rinichilor ei.

— Nu ştiţi, de aceea se numeşte probabilitate, replică Harry.

Se opri. Înghiţi în sec. Îşi coborî vocea.

— Deci spune-mi atunci care crezi că e probabilitatea, pornind de la puţinul pe care îl cunoşti.

— Faptul că i-au cedat rinichii nu e de fapt problema în sine, ci doar un simptom. Ar putea fi o afecţiune a sângelui sau o otrăvire. E sezonul otrăvirilor cu ciuperci, însă soţia ta a spus că n-aţi mâncat deloc recent. Şi că aţi mâncat amândoi aceleaşi lucruri. Te simţi rău, Hole?

— Da.

— Tu… Bun, în regulă. Ce ne-a mai rămas atunci, un anumit sindrom, este în mod invariabil o problemă gravă.

— Steffens, peste sau sub 50%?

— Nu pot…

— Steffens, ştim că ne aflăm în necunoscut, dar te implor! Te rog!

Doctorul rămase mult timp cu privirea aţintită la Harry înainte de-a lua o decizie.

— După cum stau lucrurile acum, bazându-mă pe rezultatele analizelor, cred că riscul de-a o pierde este ceva mai mare de 50%. Nu cu mult, dar uşor peste. Motivul pentru care nu-mi place să le spun rudelor aceste

 217 

procente este că, de obicei, interpretează mai mult decât e cazul. Dacă un pacient moare în timpul unei operaţii în privinţa căreia am estimat riscul decesului la 25%, ne acuză adesea că i-am indus în eroare.

— 45%? 45% şanse ca ea să supravieţuiască?

— Momentan. Starea ei se tot deteriorează, deci un pic mai mică dacă

nu putem identifica nicio cauză într-un răstimp de o zi sau două.

— Mersi!

Harry se ridică în picioare. Era ameţit. Iar gândul îi veni în mod automat: o speranţă că totul avea să se întunece. O ieşire din peisaj rapidă, stupidă şi banală, şi totuşi deloc mai lipsită de sens decât orice altceva.

— Ar fi util de ştiut cum să dau de tine dacă…

— O să am grijă să mă găseşti la orice oră, i-o reteză Harry. Acum mă

întorc la ea, dacă nu mai trebuie să aflu şi altceva.