După care trase perdeaua.

Aurora îşi privi reflexia în geamul care ascundea aparatul de fotografiat.

Simţi cum se adună lacrimile.

I se păruse o idee bună să-i spună tatălui ei că vrea să meargă cu el la sediul poliţiei ca să-l vadă pe Harry. Şi că are nevoie de un paşaport nou înainte de excursia cu clasa la Londra. El habar n-avea despre genul ăsta de lucruri, mama ei făcea totul. Planul era să-l tragă deoparte pe Harry şi să-i spună absolut tot. Însă acum, că erau singuri, nu putea s-o facă. De vină era ce spusese tatăl ei în tunel despre cuţit, o înspăimântase atât de rău, încât începuse iar să tremure, iar picioarele aproape că-i cedaseră.

Acelaşi cuţit zimţat pe care bărbatul i-l lipise şi ei de gât. Iar acum se întorsese. Aurora închise ochii pentru a evita să-şi vadă propria reflexie îngrozită. Se întorsese şi urma să o ucidă dacă zicea ceva. Şi ce rost avea

 208 

să vorbească? Oricum ea nu ştia nimic care să-i poată ajuta să îl găsească.

Ceva care să-i salveze tatăl şi pe oricine altcineva. Aurora deschise iar ochii. Privi în jur prin cabina înghesuită, exact la fel ca toaleta sălii de sport de atunci… Se trezi uitându-se, din instinct, în partea de jos a perdelei.

Cizmele cu botul ascuţit, afară, aproape. O aşteptau, voiau să intre înăuntru, voiau…

Aurora smuci de perdea şi trecu rapid pe lângă Harry, îndreptându-se spre ieşire. Îl auzi strigând-o. După care ieşi la lumina zilei, în câmp deschis. O luă la fugă prin iarbă, prin parc, în direcţia Grønlandsleiret. Îşi auzi suspinele amestecate cu sughiţuri şi icnete greoaie, ca şi cum nu mai avea destul aer, chiar şi aici, afară. Însă nu se opri. Continuă să alerge. Ştia că o să alerge până o să se prăbuşească.

— Paul sau Valentin n-a menţionat atunci nicio atracţie deosebită faţă

de sânge, rosti Aune, care se aşezase la biroul lui Katrine. Dar având în vedere istoricul său, putem trage concluzia că nu e un tip cu vreo inhibiţie de a-şi pune în practică preferinţele sexuale. Iar un asemenea tip nu-şi mai descoperă noi laturi sexuale ca adult.

— Poate că preferinţele au fost mereu acolo, replică Smith. Doar că n-a descoperit o cale de a-şi pune fantezia în practică. Dacă adevărata sa dorinţă era să muşte oameni până ţâşnea sângele, apoi să bea direct din izvor, cum s-ar spune, atunci poate că descoperirea acestor dinţi de fier a făcut posibilă îndeplinirea fanteziei?

— Băutul sângelui altcuiva este o tradiţie străveche ce are conotaţii legate de atribuirea puterilor şi abilităţilor altor persoane, de obicei duşmani, nu-i aşa?

— De acord.

— Smith, dacă urmează să alcătuieşti profilul acestui criminal în serie, eu ţi-aş sugera ca punct de plecare o persoană mânată de nevoia de control, ca în cazul violatorilor convenţionali şi al criminalilor motivaţi sexual. Sau, ca să fiu mai precis, cu recăpătarea controlului, a unei puteri care i-a fost luată la un moment dat. Restituire.

— Mersi! spuse Smith. Restituire. De acord, cu siguranţă voi include acest aspect.

— Ce înseamnă „restituire”? întrebă Katrine, care stătea pe pervaz după ce ambii psihologii acceptaseră ca ea să rămână cu ei.

 209 

— Cu toţii ne dorim să îndreptăm nedreptăţile pe care le-am suferit, răspunse Aune. Sau să ne răzbunăm, care e cam acelaşi lucru. Eu, de pildă, am hotărât să devin psiholog de geniu pentru că eram atât de prost la fotbal, încât nu voia nimeni să mă primească în echipă. Harry era doar un băieţel când i-a murit mama, aşa că a hotărât să se facă detectiv care rezolvă crime pentru a-i pedepsi pe cei care curmă vieţi.

Se auzi o bătaie în tocul uşii.

— Că tot vorbeam de drac… spuse Aune.

— Scuze că vă întrerup! începu Harry. Dar Aurora a fugit. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar în mod sigur e ceva în neregulă.

O umbră trecu peste chipul lui Ståle Aune şi îl făcu să se ridice cu un geamăt de pe scaun.

— Dumnezeu ştie ce e cu adolescenţii! Plec s-o caut. A fost doar o şedinţă scurtă, Smith – sună-mă şi vom continua!

— Ceva nou? întrebă Harry după plecarea lui Aune.

— Da şi nu, răspunse Katrine. Cei de la Institutul Medico-Legal au confirmat că există o potrivire de 100% între ADN-ul găsit pe cătuşe şi Gjertsen. Un singur psiholog şi doi sexologi au luat legătura cu noi după

apelul lui Smith de a-şi verifica dosarele pacienţilor, însă numele pe care ni le-au oferit fuseseră deja eliminate din anchetă. Cum ne aşteptam, am primit câteva sute de apeluri de la persoane care raportau orice, de la vecini înfricoşători şi până la câini cu urme de muşcături pe corp, la vampiri, vârcolaci, gnomi şi troli. Dar am primit şi câteva care merită

atenţie. Apropo, te-a sunat Rakel, care încerca să dea de tine.

— Da, am văzut apelurile pierdute. În buncăr nu prea avem semnal. Se poate face ceva în privinţa asta?

— Am să-l întreb pe Tord dacă poate instala un router sau ceva de genul. Deci acum îmi pot lua înapoi biroul?

Harry şi Smith erau singuri în lift.

— Eviţi contactul vizual, începu Smith.

— Asta e regula în lift, nu?

— Mă refer în general.

— Dacă faptul că nu stabilesc contact vizual înseamnă acelaşi lucru ca evitarea lui, atunci probabil că ai dreptate.

— Şi nu-ţi plac nici lifturile.

 210 

— Mhm! E chiar aşa evident?

— Limbajul corpului nu minte. Şi crezi că vorbesc prea mult.

— E prima ta zi, deci ar trebui să fii uşor tulburat.

— Nu, aşa sunt mai tot timpul.

— Bine! Apropo, nu ţi-am mulţumit că te-ai răzgândit.

— Nu-i nevoie. Eu ar trebui să-mi cer scuze pentru că răspunsul meu iniţial a fost atât de egoist când atâtea vieţi sunt în pericol.

— Înţeleg dacă doctoratul tău înseamnă mult pentru tine.

Smith zâmbi.

— Da, înţelegi pentru că eşti unul dintre noi.

— Care noi?