— Ce? întrebă Rakel.
— Individul a avut cheia de la apartamentul lui Elise Hermansen, rosti Harry, trântind în urma sa portiera pasagerului. Şi presupun că şi pe cea de la al Ewei Dolmen.
— Chiar aşa? întrebă Wyller, lăsând în jos frâna de mână şi băgând în viteză. Am verificat orice lăcătuş din oraş care face şi chei, şi niciunul nu a făcut vreo cheie nouă care să se potrivească la acele clădiri.
— Asta pentru că le-a făcut el însuşi. Din plastic alb.
— Plastic alb?
— Folosind o banală imprimantă 3D care costă 15.000 de coroane şi pe care o poţi ţine pe birou. Tot ce îi trebuia era cheie originală pentru câteva secunde. Ar fi putut să-i facă o poză sau o copie din ceară, apoi să o folosească pentru a face un model 3D. Aşa că, atunci când Elise Hermansen a ajuns acasă, el era deja încuiat în apartament. De aceea a pus ea lanţul de siguranţă, credea că e singură.
167
— Şi cum crezi că a făcut rost de chei? Niciuna dintre clădirile în care locuiau victimele nu folosea o firmă de pază şi protecţie, fiecare avea îngrijitor. Şi cu toţii au alibiuri şi jură că nu au împrumutat nimănui cheile.
— Ştiu. Nu ştiu cum s-a întâmplat, ci doar că s-a întâmplat.
Harry nu trebuia să se uite la tânărul său coleg ca să vadă cât de sceptic era. Existau sute de alte explicaţii cu privire la motivul pentru care lanţul de siguranţă al lui Elise Hermansen fusese pus. Deducţia lui Harry nu elimina nici măcar una. Tresko, prietenul amator de poker al lui Harry, pretindea că teoria probabilităţii şi modul în care să-ţi joci cărţile potrivit manualului sunt cele mai uşoare lucruri din lume. Însă ceea ce-i diferenţia pe jucătorii inteligenţi de cei nu la fel de inteligenţi era abilitatea de-a înţelege modul de gândire al adversarului, iar asta însemna să te descurci cu atâta informaţie, încât aveai senzaţia că asculţi o şoaptă în toiul unei furtuni dezlănţuite. Poate că aşa şi era. Pentru că prin furtuna a tot ce ştia Harry despre Valentin Gjertsen, toate rapoartele, toată experienţa căpătată de pe urma crimelor în serie, toate fantomele precedentelor victime ucise pe care nu reuşise să le salveze de-a lungul anilor, el auzea un glas şoptindu-i. Glasul lui Valentin Gjertsen.
Harry îşi scoase telefonul. Katrine răspunse după al doilea apel.
— Sunt la cabina de machiaj, anunţă ea.
— Cred că Valentin are o imprimantă 3D. Iar asta ne-ar putea conduce la el.
— Cum?
— Magazinele care vând echipamente electronice păstrează numele şi adresele clienţilor când preţul depăşeşte un anumit plafon. În Norvegia au fost vândute numai vreo 2000 de imprimante 3D. Dacă toţi cei din echipă
lasă baltă ce fac în acest moment, am putea căpăta o imagine de ansamblu în doar o zi şi am verifica 95% din achiziţii în două zile. Ceea ce-ar însemna că ne-ar rămâne o listă cu 20 de cumpărători. Numele false şi pseudonimele le-am putea elimina dacă am căuta adresele declarate în Registrul naţional al populaţiei sau i-am suna pe oameni ca să aflăm dacă
neagă că ar fi cumpărat o imprimantă 3D. Majoritatea magazinelor care vând echipamente electronice au camere de supraveghere, aşa că putem verifica pe oricine pare suspect la momentul achiziţiei. Nu există niciun motiv pentru ca el să nu fi mers la cel mai apropiat magazin de locul în care trăieşte, aşa că asta ne-ar oferi o zonă de căutare. Iar când am
168
publica imaginile de pe camerele de supraveghere am putea face publicul să ne arate direcţia potrivită.
— Harry, cum ţi-a venit ideea cu imprimanta 3D?
— Vorbeam cu Oleg despre imprimante şi arme şi…
— Harry, să renunţăm la orice altceva? Ca să ne concentrăm la ceva ce ţi-a trecut prin minte în timp ce discutai cu Oleg?
— Dap.
— Ăsta e exact genul de abordare alternativă pe care ar trebui să o exploraţi tu cu echipa ta de gherilă, Harry.
— Care este alcătuită doar din mine, aşa că am nevoie de resursele tale.
Harry auzi cum Katrine izbucnea în râs.
— Dacă n-ai fi fost Harry Hole, deja aş fi închis.
— Atunci merit, nu? Ascultă, patru ani am încercat să-l găsesc pe Valentin Gjertsen şi n-am reuşit. Asta e singura pistă pe care o avem.
— Lasă-mă să mă gândesc după ce se termină emisiunea. Va fi în direct şi mintea mi-e plină de chestii pe care trebuie să-mi amintesc să le spun sau să nu le spun. Iar stomacul mi-e plin de fluturi, sinceră să fiu.
— Mhm!
— Vreun pont pentru o debutantă în televiziune?
— Lasă-te pe spate şi fii relaxată, genială şi plină de tupeu.
O auzi cum chicoteşte.
— Aşa cum erai tu?
— Eu nu eram în niciun fel. Ah, da – fii trează!
Harry îşi puse telefonul la loc în buzunar. Se apropiau de locul care trebuia. Acolo unde Slemdalsveien traversa Rasmus Winderens vei în Vinderen. Iar semaforul se făcu roşu. Se opriră. Şi Harry nu se putu abţine să se uite. Nu reuşea niciodată. Aruncă o privire spre peronul de pe cealaltă parte a şinelor de metrou. Locul în care, cu o jumătate de viaţă în urmă, pierduse controlul maşinii de poliţie în timpul unei urmăriri, sărise peste şine şi lovise betonul. Poliţistul din dreapta murise. Cât de beat fusese? Harry nu mai fusese pus niciodată să facă un test de alcoolemie, iar raportul oficial spusese că el se aflase pe locul din dreapta, nu la volan.
Orice, pentru binele poliţiei.
— Ai făcut-o pentru a salva vieţi?
— Ce? întrebă Harry.
169
