— Regulile ne interzic să-l ţinem legat, dar vă vom urmări pe camera de supraveghere. Una dintre regulile noastre este să nu ne apropiem niciodată la mai puţin de-un metru de el, îi informă paznicul care le dăduse drumul înăuntru şi acum îi conducea pe un coridor lung, mărginit pe ambele părţi de uşi de oţel vopsite în gri.
— Hristoase! făcu Wyller. Vă atacă?
— Nu, răspunse paznicul, vârând o cheie în încuietoarea ultimei uşi.
Svein Finne n-a primit nici măcar o singură bilă neagră în dreptul numelui în cei 20 de ani de când se află aici.
— Dar?
Paznicul ridică din umeri şi răsuci cheia.
— Cred că vă veţi da seama ce vreau să zic.
Deschise uşa, păşi într-o parte, iar Wyller şi Harry intrară în celulă.
Bărbatul de pe pat stătea în umbră.
— Finne, rosti Harry.
— Hole.
Glasul din umbră suna ca piatra zdrobită.
Harry făcu semn spre singurul scaun din încăpere.
— E-n regulă dacă iau loc?
— Dacă crezi că ai timp. Am auzit că eşti ocupat până peste cap.
Harry se aşeză. Wyller rămase în spatele lui, lângă uşă.
— Hmm! El e?
— El e cine?
— Înţelegi ce vreau să spun.
— Am să-ţi răspund dacă-mi oferi şi tu un răspuns cinstit – ţi-a lipsit?
— Ce să-mi lipsească, Svein?
— Să ai un partener de joacă de acelaşi nivel? Cum m-ai avut pe mine?
Bărbatul din umbră se aplecă în faţă, în lumina oferită de fereastra din capătul de sus al peretelui, iar Harry auzi cum respiraţia lui Wyller se accelerează în spatele său. Zăbrelele aşterneau fâşii de umbră pe o faţă
roşie plină de pete de vărsat de consistenţa pielii tăbăcite. Era acoperită
162
de riduri atât de adânci şi de apropiate, încât păreau scrijelite de un cuţit ce săpase până la os. În jurul frunţii avea o batistă roşie, ca un amerindian, iar buzele groase şi umede îi erau înconjurate de mustaţă. Pupilele mici stăteau în mijlocul irisurilor căprui, iar albul ochilor părea gălbui, însă
individul avea trupul longilin şi musculos al unui tânăr de 20 de ani. Harry făcu calculul. Acum Svein Finne, Logodnicul, trebuia să aibă 75 de ani.
— Pe primul nu-l uiţi niciodată. Am dreptate, Hole? Numele meu se va afla mereu în capul listei realizărilor tale. Eu ţi-am răpit virginitatea, nu-i aşa?
Râsul lui aducea cu o gargară cu pietriş.
— Păi… făcu Harry, încrucişându-şi braţele la piept. Dacă onestitatea mea este preţul pentru a ta, atunci răspunsul e că nu-mi lipseşte. Şi că pe tine, Svein Finne, n-am să te uit niciodată. Sau pe oricare dintre cei pe care i-ai mutilat şi ucis. Cu toţii mă vizitaţi destul de regulat în timpul nopţii.
— Şi pe mine. Sunt foarte fidele logodnicele mele.
Buzele groase ale lui Finne se despărţiră când acesta zâmbi, apoi îşi duse mâna dreaptă la ochiul drept. Harry îl auzi pe Wyller făcând un pas în spate şi lovind uşa. Ochiul lui Finne se holba la Wyller printr-o gaură din mână destul de mare ca să treacă o minge de golf prin ea.
— Nu-ţi fie frică, fiule! De şeful tău ar trebui să-ţi fie frică. Era la fel de tânăr pe cât eşti tu acum, iar eu eram deja căzut la pământ, incapabil să
mă apăr. Chiar şi aşa, şi-a apropiat pistolul de mâna mea şi a tras. Şeful tău are un suflet negru, flăcăiaş. Adu-ţi aminte asta! Iar acum i s-a făcut iar sete. Ca şi celui care umblă pe-afară. Iar setea ta e ca un foc, de asta trebui s-o stingi. Şi până nu e stinsă, va continua să crească, devorând tot ce atinge în cale. N-am dreptate, Hole?
Harry îşi drese glasul.
— E rândul tău, Finne. Unde se ascunde Valentin?
— Aţi mai venit să mă întrebaţi asta, iar eu nu pot decât să repet. Abia vorbeam cu Valentin când era aici. Şi au trecut aproape patru ani de când a evadat.
— Metodele lui seamănă cu ale tale. Unii cred că i-ai fost profesor.
— Prostii! Valentin s-a născut deja pregătit. Crede-mă!
— Tu unde te-ai ascunde, dacă ai fi în locul lui?
