— De ce nu?

— Un excentric alergic la nuci şi fără nicio experienţă în relaţia cu

 198 

poliţia?

Harry se lăsă la loc pe spate în scaun, apoi se scotoci prin buzunarele pantalonilor şi scoase un pachet mototolit de Camel.

— Dacă în junglă există o nouă creatură numită vampirist, îmi doresc tot timpul alături persoana care ştie cel mai mult despre această creatură.

Dar tu pari să crezi că alergia la nuci ar trebui să-l descalifice?

Katrine oftă.

— Înseamnă doar că m-am săturat până peste cap de toate aceste alergii. Anders Wyller e alergic la cauciuc, nu poate folosi mănuşile de latex. Sau prezervative, presupun. Închipuie-ţi!

— Aş prefera să nu, replică Harry, coborându-şi privirea spre pachet şi vârându-şi o ţigară ruptă între buze.

— Harry, de ce nu-ţi ţii şi tu ţigările în buzunarul sacoului, ca toată

lumea?

Harry ridică din umeri.

— Ţigările rupte au gust mai bun. Apropo, presupun că, din moment ce Boiler Room3 încă nu a primit statut oficial de birou, înseamnă că fumatul nu e interzis acolo?

— Îmi pare rău! rosti Hallstein Smith la telefon. Dar îţi mulţumesc totuşi pentru propunere!

Acesta închise, îşi băgă telefonul în buzunar şi se uită la soţia sa, May, care stătea de cealaltă parte a mesei din bucătărie.

— S-a întâmplat ceva? întrebă ea cu o expresie de îngrijorare.

— Era de la poliţie. M-au întrebat dacă vor să mă alătur unei mici echipe care lucrează să-l prindă pe acest vampirist.

— Şi?

— Deja am un termen-limită pentru diplomă. N-am timp. Şi nici nu mă

interesează genul ăla de vânătoare de oameni. Avem acasă destui şoimi şi porumbei.

— Şi le-ai spus asta?

— Da. În afară de partea cu şoimii şi porumbeii.

— Şi ce-au spus?

3 Trimitere la celebrul film Boiler Room (2000), laureat al Festivalului de Film de la Deauville. Harry Hole şi echipa sa au dat numele acesta camerei lor de reuniune în timpul anchetei din romanul Poliţia (N. r.).

 199 

— El. Era un tip. Harry, râse Hallstein Smith. A spus că înţelege şi că

anchetele poliţiei sunt plictisitoare şi pline de sarcini chinuitoare, nu seamănă deloc cu modul în care sunt descrise la televizor.

— Bun, atunci! zise May, apropiindu-şi ceaşca de buze.

— Bun, atunci! repetă şi Hallstein, imitându-i gestul.

Paşii lui Harry şi ai lui Anders Wyller reverberau, acoperind zgomotul molcom al apei ce picura din plafonul de cărămidă al tunelului.

— Unde suntem? întrebă Wyller, care căra monitorul şi tastatura unui computer de birou de modă veche.

— Sub parc, undeva între sediul poliţiei şi închisoarea Bots. Îl numim Pasajul, răspunse Harry.

— Şi există un birou secret aici?

— Nu-i secret. Doar gol.

— Cine şi-ar dori un birou aici, sub pământ?

— Nimeni. De aceea e gol.

Harry se opri în faţa unei uşi de metal. Introduse cheia în broască şi o răsuci. Apăsă clanţa.

— Tot încuiată? întrebă Wyller.

— Umflată.

Harry îşi propti un picior în peretele de lângă uşă şi smuci de ea. Îi lovi un miros călduţ şi umed, de pivniţă din cărămidă. Harry îl inhală bucuros.

Se întorsese în Boiler Room.

Aprinse luminile. După câteva secunde, tuburile fluorescente din tavan începură să pâlpâie. După ce se stabilizară, priviră de jur-împrejur prin camera pătrată a cărei podea era acoperită cu linoleum gri-albăstrui. Fără

ferestre, doar pereţi de beton. Harry aruncă o privire spre Wyller, întrebându-se dacă imaginea spaţiului de lucru ar mai putea domoli din bucuria spontană pe care o arătase tânărul poliţist când Harry îl invitase să se alăture echipei sale de gherilă. Acum nu mai părea aşa.

— Rock’n’roll, zise Anders Wyller, apoi rânji.

— Suntem primii, deci poţi alege.

Harry dădu din cap spre birouri. Pe unul dintre ele stăteau o cafetieră

maronie arsă, un bidon cu apă şi patru căni albe, inscripţionate cu nume.