muzeul expusese un Mercedes ce avea ditamai rahatul maro în locul stelei de pe capotă. Pentru unii, excrementele solide reprezentau un simbol al statutului. Alţii aveau nevoie de cele mai scumpe apartamente, de cele mai recente modele de maşini sau de ce cele mai mari iahturi ca să se simtă bine. Şi mai erau şi cei care – cum erau el şi Isabelle – îşi doreau absolut tot: putere, dar fără obligaţii sufocante. Admiraţie şi respect, dar şi suficient anonimat ca să se mişte liber. Familie, ca să le furnizeze un cadru stabil şi să le perpetueze genele, dar şi acces liber la sex în afara căsniciei. Apartamentul şi maşina. Şi rahat solid.
— Aşadar, reluă Mikael Bellman. Te gândeşti că dacă Valentin Gjertsen va dispărea o vreme, publicul se va gândi automat că a părăsit ţara, nu că
poliţia din Oslo nu e capabilă să-l prindă. Dar dacă îl prindem cu adevărat, am fost deştepţi. Iar dacă mai comite vreo crimă, oricum tot ce am spus va fi dat uitării.
Se întoarse spre ea. Habar n-avea de ce alesese să-şi pună imensul pat dublu în living, când avea un dormitor perfect adecvat. Mai cu seamă că
era posibil să-l vadă şi vecinii. Deşi bănuia că exact acela era motivul.
Isabelle Skøyen era o femeie zdravănă. Membrele lungi şi puternice erau desfăcute sub cearşaful de mătase auriu ce-i învelea corpul. Simpla imagine îl făcea să se simtă iar pregătit.
— Un singur cuvânt şi ai şi sădit ideea că a părăsit ţara, continuă ea. În psihologie se numeşte ancorare. E simplu şi funcţionează de fiecare dată.
Pentru că oamenii sunt simpli.
Privirea ei cutreiera peste trupul lui şi femeia zâmbi.
— Mai ales bărbaţii.
Isabelle împinse cearşaful de mătase pe podea.
Se uită la ea. Uneori credea că preferă doar să se uite la corpul ei, nu să-l atingă, în timp ce cu soţia lui era exact opusul. Destul de ciudat, dat fiind că trupul Ullei, din punct de vedere strict obiectiv, era mai frumos decât cel al lui Isabelle. Însă dorinţele violente, dezlănţuite ale lui Isabelle îl stârneau mai mult decât orgasmele blânde şi tăcute, străbătute de
160
suspine ale Ullei.
— Freacă-te! îi porunci ea, desfăcându-şi picioarele în aşa fel încât genunchii îi semănau acum cu aripile pe jumătate înfoiate ale unei păsări de pradă, după care îşi atinse şi ea sexul cu două degete lungi.
El făcu întocmai. Închise ochii. Şi auzi masa de sticlă bâzâind. La naiba, uitase complet de Katrine Bratt! Înhăţă telefonul care continua să vibreze şi răspunse.
— Da?
Glasul feminin de la celălalt capăt spuse ceva, însă Mikael nu îl auzi din pricina unui feribot care scosese un vuiet exact în acel moment.
— Răspunsul e da! strigă el nerăbdător. Mergi la The Sunday Magazine.
Momentan sunt ocupat, dar te sun mai târziu cu instrucţiuni.
— Eu sunt.
Mikael Bellman înţepeni.
— Scumpo, tu eşti? Credeam că este Katrine Bratt.
— Unde eşti?
— Unde? La serviciu, fireşte.
În pauza mult prea lungă care urmă, el îşi dădu seama că şi ea auzise vuietul scos de feribot şi că acela era motivul pentru care îl întrebase unde e. Răsuflă tare pe gură în vreme ce-şi cobora privirea spre erecţia tot mai moale.
— Cina nu va fi gata înainte de 17:30, îl informă ea.
— Bine. Ce…?
— Friptură, răspunse ea, apoi închise.
Harry şi Anders Wyller coborâră din maşină în faţa numărului 33 de pe Jøssingveien. Harry îşi aprinse o ţigară şi privi în sus la clădirea din cărămidă roşie înconjurată de un gard înalt. Parcurseseră drumul de la sediul poliţiei înconjuraţi de lumina soarelui şi de culorile aprinse ale toamnei, dar până aici, norii se adunaseră şi acum treceau cu viteză peste dealuri ca un tavan de ciment, golind tot peisajul de culoare.
— Deci asta e închisoarea Ila, rosti Wyller.
Harry aprobă şi trase cu sete din ţigară.
— De ce a fost numit Logodnicul?
— Pentru că îşi lăsa victimele gravide şi le făcea să-i jure că vor naşte copilul.
161
— Altminteri…?
— Altminteri s-ar fi întors şi le-ar fi făcut el însuşi cezariană.
Harry mai trase ultima oară din ţigară, apoi o stinse şi puse chiştocul în pachet.
— La treabă!
