— Credeam că dormi, începu Harry.

— Şi tot ai sunat? întrebă Ståle Aune somnoros.

— Trebuie să mă ajuţi să-l găsesc pe Valentin Gjertsen.

— Să mă ajuţi? Sau să ne ajuţi?

— Mă. Ne. Oraşul. Rasa umană, la dracu’! Trebuie oprit.

— Harry, ţi-am mai spus că paza mea s-a sfârşit.

— E treaz şi chiar acum e acolo, afară, Ståle. În timp ce noi dormim.

— Şi mai avem şi o conştiinţă vinovată. Dar tot dormim. Pentru că

suntem obosiţi. Eu sunt obosit, Harry. Prea obosit.

— Am nevoie de cineva care îl înţelege, care îi poate intui următoarea mişcare, Ståle. Care vede unde va greşi. Care să-i identifice slăbiciunile.

— Nu pot…

— Hallstein Smith, ce părere ai despre el? îl întrerupse Harry.

O pauză.

— De fapt, n-ai sunat ca să mă convingi pe mine, zise Ståle, iar Harry auzi că se simte un pic rănit.

 191 

— Ăsta e planul B, răspunse Harry. Hallstein Smith a fost primul care a zis că e opera unui vampirist şi că va lovi din nou. A avut dreptate că

Valentin Gjertsen se va ţine de metoda care funcţionase deja, adică

întâlnirile pe Tinder. A avut dreptate că va risca să lase dovezi. A avut dreptate în privinţa ambivalenţei lui Valentin de-a fi identificat. Iar mai devreme le-a spus poliţiştilor că ar trebui să caute un agresor sexual. Până

acum Smith a nimerit destul de bine. Faptul că merge contra curentului e un lucru bun, pentru că mă gândesc să-l racolez în echipa-contra-curentului. Dar cel mai important: mi-ai spus că e un psiholog inteligent.

— Da, chiar este. Da, Hallstein Smith ar fi o alegere potrivită…

— Dar e ceva ce nu-mi dă pace în legătură cu el. Porecla lui…

— Maimuţa?

— Ai spus că are legătură cu faptul că încă mai face eforturi pentru credibilitate în rândul colegilor.

— La dracu’, Harry, aia a fost acum jumătate de viaţă.

— Povesteşte-mi.

Părea că Ståle căzuse pe gânduri. După care începu să murmure încet la telefon:

— Mă tem că porecla aia mi se datorează parţial. Şi lui, fireşte. Când era student aici, la Oslo, am descoperit că lipsesc bani din micul seif din barul Departamentului de Psihologie. Hallstein a fost suspectul principal pentru că brusc şi-a permis să vină într-o călătorie de studii la Viena, la care iniţial nu se înscrisese pentru că nu avea bani. Problema era că ne-a fost imposibil să dovedim că Hallstein făcuse rost de codul seifului, singura cale prin care reuşise să facă rost de bani. Aşa că am construit o capcană a maimuţei.

— O ce?

— Tati!

Harry auzi un glas ascuţit de fată la celălalt capăt al firului.

— E totul în regulă?

Auzi mâna lui Ståle frecându-se de microfon.

— Aurora, n-am vrut să te trezesc. Vorbeam cu Harry.

Apoi glasul lui Ingrid, mama ei:

— Oh, scumpo, pari îngrozită. Un coşmar? Hai cu mine să te bag în pat!

Sau am putea face nişte ceai?

Paşi îndepărtându-se pe podea.

 192 

— Unde rămăseserăm? întrebă Ståle Aune.

— La capcana maimuţei.

— Ah, da. Ai citit cartea Zen şi arta reparării motocicletei a lui Robert Pirsig?

— Tot ce ştiu e că de fapt nu este despre întreţinerea motocicletei.

— Adevărat. Întâi şi întâi este o carte despre filosofie, dar şi despre filosofie şi duelul dintre emoţii şi intelect. Ca o capcană a maimuţei. Faci o gaură într-o nucă de cocos, suficient de mare cât să încapă în ea mâna maimuţei. Umpli nuca de cocos cu mâncare şi o prinzi de un băţ. Apoi te ascunzi şi aştepţi. Maimuţa e atrasă de mirosul mâncării, aşa că vine şi-şi înfige mâna în gaură şi înhaţă mâncarea, iar atunci tu sari din ascunziş.

Maimuţa încearcă să scape, numai că-şi dă seama că nu-şi poate scoate mâna fără să dea drumul mâncării. Interesant este că, deşi maimuţa ar trebui să fie suficient de inteligentă să-şi dea seama că dacă ar fi prinsă nu s-ar mai bucura de mâncare, tot refuză să-i dea drumul. Instinctul, înfometarea, dorinţa sunt mai puternice decât intelectul. Şi aceasta este prăbuşirea maimuţei. De fiecare dată. Aşa că eu şi managerul barului am conceput un concurs cu întrebări din psihologie şi am invitat pe toată

lumea din departament. A fost o adunare numeroasă, cu o miză foarte mare şi o tensiune uriaşă. După ce am analizat rezultatele, am anunţat că

avem un scor egal între cele mai strălucite minţi din departament aflate pe locul doi. Smith şi un tip pe nume Olavsen, iar câştigătorul urma să fie decis prin testarea abilităţilor studenţilor la detectarea minciunilor. Aşa că

am prezentat o tânără ca fiind cineva din personalul barului, am aşezat-o pe un scaun şi le-am cerut celor doi finalişti să afle cât de mult pot despre codul seifului. Smith şi Olavsen s-au aşezat pe scaune în faţa ei, în timp ce tânăra era întrebată primul număr al codului din patru cifre, de la unu la nouă, în ordine aleatorie. Apoi al doilea şi aşa mai departe. Tânăra fusese instruită să răspundă „Nu, nu ăsta e numărul corect” de fiecare dată, în vreme ce Smith şi Olavsen îi studiau limbajul corpului, dilatarea pupilelor, semne ale accelerării pulsului, schimbări în modulaţia glasului, în respiraţie, mişcările involuntare ale ochilor, tot ce îl face pe un psiholog ambiţios mândru de faptul că le poate interpreta corect. Câştigătorul urma să fie cel care ghicea corect cele mai multe numere. Cei doi şi-au făcut însemnări, concentrându-se din greu în timp ce eu puneam cele 40

de întrebări. Pentru că aminteşte-ţi miza: titlul de al doilea cel mai

 193 

inteligent psiholog din departament.