Pe ecran scria „Număr necunoscut”. Deci nu era de la redacţie. Ezită.

Apărea o mulţime de ciudaţi în timpul cazurilor de crimă importante ca acesta, însă curiozitatea o învinse şi apăsă butonul de răspuns.

— Bună seara, Mona!

O voce masculină.

— Cred că acum suntem singuri.

Din instinct, Mona privi în jur. Fata de la recepţie era cufundată cu totul în telefon.

— Ce vrei să spui?

— Că ai toată sala de fitness la dispoziţie, iar eu am tot parcul Frogner.

De fapt, Mona, am senzaţia că avem tot oraşul Oslo la dispoziţie. Tu cu articolele tale neobişnuit de bine informate, eu ca personaj principal al lor.

Mona se uită la monitorul de puls de la încheietură. Ritmul cardiac o luase în sus, dar nu cu mult. Toţi prietenii ei ştiau că îşi petrece serile la sală şi că are o vedere perfectă spre parc. Nu era prima dată când cineva încerca să o păcălească, probabil că nici ultima.

— Nu ştiu cine eşti şi nici ce vrei. Ai zece secunde să mă convingi să nu închid.

— Nu sunt pe deplin mulţumit de relatări, o grămadă de detalii despre munca mea par să-ţi scape complet. Îţi ofer o întâlnire în care îţi voi spune ce încerc să-ţi arăt. Şi ce va fi în viitorul apropiat.

Pulsul îi mai crescu puţin.

— Tentant, recunosc. În afară de faptul că probabil tu nu vrei să fii arestat, iar eu nu vreau să fiu muşcată.

— Există o cuşcă veche abandonată la grădina zoologică din Kristiansand, în portul pentru containere de pe Insula Ormøya. Nu e

 189 

încuiată, aşa că ia un lacăt cu tine, încuie-te înăuntru, iar eu voi veni şi voi vorbi cu tine din afara ei. Asta înseamnă că eu voi avea control asupra ta, în timp ce tu vei fi în siguranţă. Poţi lua şi o armă ca să te aperi, dacă vrei.

— Cum ar fi un harpon, vrei să zici?

— Un harpon?

— Da, din moment ce urmează să ne jucăm de-a rechinul-marele-alb-şi-scufundătorul-în-cuşcă.

— Nu mă iei în serios.

— Tu te-ai lua în serios dacă ai fi în locul meu?

— Dacă aş fi în locul tău, aş cere – înainte de-a mă răzgândi – informaţii despre crime pe care doar persoana care le-a comis le-ar cunoaşte.

— Atunci, dă-i bătaie!

— Am folosit mixerul Ewei Dolmen să-mi prepar un cocktail, un Bloody Ewa, dacă vrei. Poţi verifica şi cu sursa ta din poliţie, pentru că n-am făcut curat după aceea.

Mona gândea cu repeziciune. Ce nebunie! Ar putea fi captura secolului, povestea care să-i definească pentru totdeauna cariera de jurnalistă.

— Bun, acum am să-mi contactez sursa, te pot suna peste cinci minute?

Un râs înfundat.

— Mona, încrederea nu se construieşte cu trucuri ieftine. Te sun eu înapoi în cinci minute.

— Bine.

Trecu o vreme până răspunse Truls Berntsen. Părea somnoros.

— Credeam că eşti la muncă, începu Mona.

— Trebuie să mai ai şi liber.

— Am o singură întrebare.

— Există un discount pentru calupuri dacă ai mai multe.

Când Mona închise, ştia că dăduse peste o mină de aur. Mai precis, mina dăduse peste ea.

Când numărul necunoscut o apelă din nou, Mona avea două întrebări.

Unde şi când.

— Havnegate 3. Mâine-seară, la ora 20. Şi… Mona?

— Da.

— Să nu spui nimănui până nu terminăm.

— Vreun motiv pentru care nu putem rezolva asta la telefon?

 190 

— Pentru că vreau să te văd în tot acest timp. Iar tu să mă vezi pe mine. Somn uşor! Dacă ai terminat cu banda.

Harry stătea întins pe spate, fixând tavanul cu privirea. Evident că

putea da vina pe cele două ceşti de cafea cu consistenţa bitumului oferite de Mehmet, însă ştia că nu ele erau motivul. Ştia că e iar acolo, incapabil să-şi oprească de tot creierul până nu se termina. Continua să funcţioneze neîntrerupt până la prinderea făptaşului, uneori chiar şi după aceea. Patru ani. Patru ani fără niciun semn de viaţă. Sau de moarte. Însă acum Valentin Gjertsen se arătase. Şi nu doar o frântură din coada lui de diavol

– păşise din proprie iniţiativă în lumina reflectoarelor, ca un actor, scenarist şi regizor narcisist într-o singură persoană. Pentru că totul era regizat, nu erau doar acţiunile unui psihopat orbit de furie. Nu era cineva pe care să-l prindă din întâmplare. Trebuiau să aştepte până când el făcea mişcarea următoare şi să se roage că va face o greşeală. Între timp, continuau căutările, în speranţa că vor descoperi mici greşeli pe care le mai făcuse. Pentru că toată lumea face greşeli. Aproape toată lumea.

Harry ascultă respiraţia regulată a lui Rakel, apoi se strecură de sub aşternuturi, porni spre uşă şi coborî scările în living.

I se răspunse la apel după al doilea ţârâit.