Femeia scoase apoi un suspin.
Harry vedea bine cât de zdruncinată e Katrine, cu toate că rămânea la
151
fel de concentrată.
— Penelope, cum arăta?
Femeia deschise gura, apoi o închise la loc. Se uită disperată la ei.
— Nu-mi amintesc. Eu… cred că am uitat. Cum poate…?
Îşi muşcă buza de jos şi ochii i se umplură de lacrimi.
— E-n regulă. Se întâmplă adesea în situaţia ta, dar ai să fii în stare să-ţi aminteşti mai târziu mai multe. Îţi aminteşti cu ce era îmbrăcat? continuă
Katrine.
— Cu costum. Şi cămaşă. Şi-a descheiat-o la nasturi. Avea…
Se opri iar.
— Da?
— Un tatuaj pe piept.
Harry o auzi pe Katrine cum icneşte.
— Penelope, ce fel de tatuaj? întrebă el.
— O faţă.
— Ca a unui demon care încearcă să iasă afară?
Penelope încuviinţă. O singură lacrimă îi alunecă pe obraz. Ca şi cum nu mai avea suficient lichid în corp pentru două, se gândi Harry.
— Şi a fost ca şi cum el…
Penelope începu iar să suspine.
— Ca şi cum voia să mi-l arate.
Harry închise ochii.
— Trebuie să se odihnească, interveni infirmiera.
Katrine dădu din cap aprobator şi-şi lăsă mâna pe braţul alb ca laptele al lui Penelope.
— Îţi mulţumim, Penelope, ne-ai fost de mare ajutor!
Harry şi Katrine erau deja în drum spre ieşire când infirmiera îi chemă
înapoi, aşa că se întoarseră la pat.
— Îmi mai amintesc un lucru, şopti Penelope. Arăta ca şi cum fusese operat la faţă. Şi mă tot întreb…
— Ce? întrebă Katrine, aplecându-se ca să-i audă glasul abia audibil.
— De ce nu m-a omorât?
Katrine se uită la Harry în căutare de ajutor. Acesta trase adânc aer în piept, încuviinţă spre ea şi se aplecă aproape de Penelope.
— Pentru că n-a putut. Pentru că nu l-ai lăsat, răspunse el.
152
— Ei bine, acum ştim sigur că e el, zise Katrine în timp ce mergeau pe hol spre ieşire.
— Mhm! Şi că şi-a schimbat modul de operare. Şi preferinţele.
— Cum te face să te simţi?
— Faptul că e el?
Harry ridică din umeri.
