— Mi s-a făcut rău.

— Şi totuşi, încă mai cercetaţi şi scrieţi despre ei.

Smith schiţă un zâmbet mucalit.

— Poate că ăsta e şi motivul. Toţi suntem puţin nebuni.

— Acest lucru vi se aplică, inspector-şef Bratt?

Katrine dădu să răspundă. O clipă, uitase că nu urmărea de fapt totul la televizor, ci că este în direct.

— Ăăă, poftim?

— Puţin nebună?

Katrine încercă să găsească un răspuns. Ceva inteligent şi genial, aşa cum o sfătuise Harry. Ştia că mai târziu, când va merge la culcare, va găsi ceva. Care însă acum nu era de găsit, având în vedere că simţea cum oboseala i se infiltrează în organism după ce adrenalina de-a se afla întrun studio de televiziune începea să se împrăştie.

— Eu… cine ştie?

— Destul de nebună cât să puteţi visa la întâlnirea cu un vampirist? Nu cu un criminal, cum e cazul tragic de acum, ci cu unul care să vă muşte un pic?

Katrine avea impresia că e o glumă ce poate făcea aluzie la hainele ei

 181 

vag inspirate de moda sadomaso.

— Un pic? repetă ea, ridicând o sprânceană neagră şi atent conturată.

Da, de ce nu?

Şi fără să încerce de fapt, de data asta se trezi şi ea recompensată de hohote de râs.

— Mult noroc cu prinderea lui, inspector-şef Bratt! Un ultim cuvânt pentru herr Smith. N-aţi răspuns la întrebarea „Cum găsim vampiriştii?”

Vreun sfat pentru inspectorul-şef Bratt?

— Vampirismul este o parafilie atât de extremă, încât apare doar în combinaţie cu alte diagnostice psihiatrice. I-aş încuraja pe toţi psihologii şi psihiatrii să ajute poliţia căutând prin dosarele lor de caz pacienţi care au trădat comportamente ce s-ar potrivi cu caracteristicile vampirismului clinic. Cred că ne putem pune de acord că un caz ca acesta trebuie să

primeze în faţa jurământului de confidenţialitate.

— Iar cu asta, ediţia de astăzi a The Sunday Magazine…

Ecranul televizorului din spatele tejghelei deveni negru.

— Urâte chestii! Dar colega ta arată bine, comentă Mehmet.

— Mhm! Mereu e la fel de pustiu aici?

— Ah, nu.

Mehmet privi roată prin bar şi îşi drese glasul:

— Păi, da.

— Îmi place.

— Chiar? Nici măcar nu te-ai atins de bere. Uită-te la ea, i s-a dus toată

spuma.

— E OK aşa! replică poliţistul.

— Ţi-aş putea oferi ceva cu puţin mai multă viaţă în el.

Mehmet dădu din cap spre steagul Galatasaray.

Katrine se grăbea pe unul dintre coridoarele pustii şi labirintice ale sediului televiziunii, când auzi paşi grei şi o răsuflare în urma sa. Aruncă o privire fără să se oprească. Era Hallstein Smith. Katrine băgă de seamă că

maniera lui de a alerga era la fel de neortodoxă ca domeniile sale de cercetare. Sau poate doar avea genunchii prea apropiaţi.

— Bratt! strigă Smith.

Katrine se opri şi aşteptă.

 182 

— Aş vrea să încep prin a-mi cere scuze, rosti el după ce o ajunse din urmă, încercând să-şi recapete suflul.

— Pentru ce?

— Pentru c-am vorbit prea mult. Mă ia un pic valul când am parte de atenţie, lucru pe care soţia mea mi-l spune mereu. Dar mult mai important, poza aia…

— Da?

— N-am putut să o spun acolo, dar cred că l-am avut ca pacient.

— Pe Valentin Gjertsen?

— Nu sunt sigur, căci trebuie să fi trecut cel puţin doi ani şi n-am făcut decât vreo două ore de terapie la biroul pe care-l închiriam înainte în oraş.

Nu prea mai există niciun fel de asemănare, dar m-am gândit la acest pacient special când ai pomenit de chirurgia plastică. Pentru că, dacă îmi amintesc corect, bărbatul avea o cicatrice lăsată de copci sub bărbie.

— Era vampirist?