— Inspector-şef Bratt?

— Ăăă, da?

— Sunteţi de acord? Sângele e mai important decât sexul pentru acest

 178 

vampirist?

— Nu am ce să comentez legat de acest subiect.

Katrine văzu că prezentatorul ia o decizie rapidă şi se întoarce spre Smith. Probabil că îşi imagina că de la el va obţine informaţii mai interesante.

— Herr Smith, vampiriştii cred despre ei înşişi că sunt vampiri? Cu alte cuvinte, că sunt nemuritori cât evită lumina soarelui, că îi pot transforma şi pe alţii muşcându-i şi aşa mai departe?

— Nu şi vampiristul clinic cu Sindromul Renfield. De fapt, e un lucru destul de nefericit că sindromul a căpătat numele lui Renfield, care fireşte că era servitorul contelui Dracula din romanul lui Bram Stoker. Ar fi trebuit să se numească Sindromul lui Noll, după psihiatrul care l-a identificat primul. Pe de altă parte, nici Noll n-a luat vampirismul în serios: a avut intenţia ca articolul lui despre vampirism să fie o parodie.

— Ar fi o exagerare să credem că acest individ s-ar putea să nu fie bolnav, ci să ia un medicament care să-i stârnească setea de sânge, aşa cum MDPV, aşa-numitele „săruri de baie”, i-au făcut pe cei care le-au folosit să atace străini şi să-i mănânce, în Miami şi New York în 2012?

— Nu. Când cei care iau MDPV devin canibali, sunt extrem de psihotici, incapabili să gândească sau să acţioneze raţional, iar poliţia îi poate prinde mânjiţi la gură – scuzaţi-mi gluma! –, pentru că ei nu fac nicio încercare să

se ascundă. Acum, vampiristul tipic este atât de mânat de setea de sânge, încât să scape nu e chiar primul lucru la care se gândeşte, însă în cazul nostru planificarea este atât de atentă, că el sau ea n-a lăsat absolut nicio dovadă în urmă, dacă este să le dăm crezare celor de la VG.

— Ea?

— Eu, ăăă, încercam să fiu corect politic. Vampiriştii sunt întotdeauna bărbaţi, mai cu seamă când atacurile sunt violente, cum e cazul aici.

Vampiristele au de obicei legătură cu auto-vampirismul, ele caută suflete asemănătoare ca să facă schimb de sânge, fac rost de sânge de la abatoare sau dau târcoale băncilor de sânge. Am avut o pacientă în Lituania care a mâncat de vii canarii mamei sale…

Katrine observă primul căscat al serii în public şi un râs solitar care se stinse foarte repede.

— La început colegii mei au crezut că au de-a face cu ceea noi cunoaştem drept disforie a speciei, adică atunci când pacientul crede că s-

 179 

a născut în specia greşită şi e de fapt altceva: în cazul nostru, pisică. Asta a durat însă până când ne-am dat seama că avem de-a face cu un caz de vampirism. Din nefericire, Psychology Today nu e de acord cu ideea, aşa că dacă vreţi să citiţi articolul despre caz va trebui să intraţi pe hallstein.psychologist.com.

— Inspector-şef Bratt, putem spune că acesta este un criminal în serie?

Katrine cugetă preţ de câteva secunde.

— Nu.

— Dar VG spune că Harry Hole, despre care se ştie că nu e străin de cazurile de crime în serie, a fost chemat să ajute la caz. Asta nu ne poate duce cu gândul că…?

— Uneori apelăm la ajutorul pompierilor chiar dacă n-a avut loc niciun incendiu.

Smith fu singura persoană care râse.

— Bun răspuns! Psihiatrii şi psihologii ar muri de foame dacă am primi pacienţi doar atunci când chiar e ceva în neregulă cu ei.

Afirmaţia asta chiar smulse o mulţime de hohote de râs, iar prezentatorul îi zâmbi recunoscător lui Smith. Katrine avea senzaţia că, dintre ei doi, Smith era cel căruia era de preferat să i se pună întrebări.

— Criminal în serie sau nu, consideraţi amândoi că acest vampirist urmează să lovească din nou? Sau va aştepta până la următoarea lună

plină?

— Nu vreau să speculez în această privinţă, răspunse Katrine, care surprinse o sclipire de iritare în privirea prezentatorului.

Ce dracu’, doar nu se aştepta să i se alăture la jocurile astea de salon tabloide?

— Nici eu n-aş specula, interveni Hallstein Smith. Nici nu e nevoie, pentru că ştiu. Un parafil – adică ceea ce noi numim, deşi mai degrabă

imprecis, o persoană perversă sexual – care nu primeşte tratament se opreşte rareori din proprie iniţiativă. Iar vampiristul nu o face niciodată.

Dar cred că faptul că cea mai recentă încercare de crimă a avut loc pe lună

plină este doar o coincidenţă şi că de pe urma ei v-aţi bucurat mai mult voi, mass-media, decât vampiristul.

Prezentatorul nu părea în niciun fel deranjat de înţepătura lui Smith. Ba chiar îl întrebă cu o încruntătură de om serios:

— Herr Smith, aţi spune că ar trebui să criticăm poliţia pentru că n-a

 180 

emis mai devreme un avertisment public că un vampirist umblă liber pe străzi, aşa cum aţi făcut în VG?

— Hmm!

Smith se strâmbă şi se uită la unul dintre reflectoare.

— Asta s-ar transforma într-o chestiune despre ce-ar fi trebuit să ştie cineva dinainte, nu? După cum spuneam, vampirismul este împins într-unul dintre ungherele mai puţin cunoscute ale psihologiei, fiind rareori scos la lumină. Deci nu. Aş spune că a fost o împrejurare nefericită, iar poliţia n-ar trebui să fie criticată pentru asta.

— Însă acum poliţia ştie. Ce-ar trebui să facă?

— Să afle mai multe despre subiect.

— Şi, în final: câţi vampirişti aţi întâlnit?

Smith îşi dezumflă obrajii şi expiră prelung.

— Adevăraţi?

— Da.

— Doi.

— Şi, personal, cum aţi reacţionat la sânge?