Rakel deschise ochii.

Avusese un coşmar. Însă nu asta o trezise. Cineva deschisese uşa de jos. Se uită la locul de alături. Harry nu era. Pesemne că ajunsese acasă. Îi auzi paşii pe scări şi ascultă în mod automat zgomotul familiar. Dar nu, era ceva diferit. Şi nici ca Oleg nu suna, dacă hotărâse să treacă pe acolo din vreun motiv anume.

Rakel se uită la uşa închisă a dormitorului.

Paşii se apropiau.

Uşa se deschise.

O siluetă masivă şi întunecată umplea cadrul cu totul.

Iar Rakel îşi aminti ce visase. Era lună plină, iar el se legase de pat cu lanţuri şi cearşafurile fuseseră sfâşiate în bucăţi. El se tot răsucise cuprins de agonie, trăgând de lanţuri şi urlând la lună ca şi cum îi făcea rău, înainte să-şi smulgă pielea de pe el. Iar de sub ea ieşise celălalt sine al lui.

Un vârcolac cu dinţi şi gheare şi cu poftă de vânătoare şi moarte în ochii albaştri ca gheaţa, cuprinşi de nebunie.

— Harry?

— Te-am trezit?

Glasul lui adânc şi liniştit rămânea mereu la fel.

— Te visam.

El se strecură în cameră fără să mai aprindă lumina, în timp ce-şi desfăcea cureaua şi-şi trăgea tricoul peste cap.

— Pe mine? Un vis irosit, sunt deja al tău.

— Unde ai fost?

— La bar.

Ritmul nefamiliar al paşilor.

— Ai băut?

 187 

Harry alunecă lângă ea.

— Da, am băut. Iar tu te-ai băgat devreme în pat.

Rakel îşi ţinu respiraţia.

— Ce ai băut, Harry? Şi cât de mult?

— Cafea turcească. Două ceşti.

— Harry!

Îl lovi cu perna.

— Scuze! Ştiai că nu trebuie să fierbi cafeaua turcească? Şi că Istanbulul are trei cluburi mari de fotbal care s-au urât precum ciuma timp de o sută

de ani, însă nu mai ştie nimeni motivul? În afară de faptul că e probabil foarte tipic uman să urăşti pe cineva pentru că şi el te urăşte.

Se lipi ghemuită de el şi-i înconjură pieptul cu braţul.

— Harry, toate astea sunt noi pentru mine.

— Ştiu că primeşti veşti regulate despre cum funcţionează lumea în realitate.

— Nu ştiu cum aş putea supravieţui fără.

— N-ai spus de ce te-ai băgat în pat aşa de devreme.

— N-ai întrebat.

— Te întreb acum.

— Eram foarte obosită. Şi am mâine o programare devreme la Ullevål, înainte de muncă.

— N-ai zis nimic despre ea.

— Nu, am aflat abia azi. M-a sunat doctorul Steffens personal.

— Eşti sigură că e o programare şi nu o scuză?

Rakel râse încet, se întoarse cu spatele şi se cuibări în îmbrăţişarea lui.

— Eşti sigur că nu doar te prefaci gelos ca să mă faci fericită?

O muşcă blând de pielea de pe ceafă. Rakel închise ochii şi speră că

durerea de cap avea să fie curând înecată de dorinţă, o dorinţă minunată, capabilă să uşureze durerea. Dar nu veni. Şi poate că Harry o simţea şi el, pentru că rămase acolo în tăcere, ţinând-o în braţe. Răsuflarea lui era adâncă şi egală, însă Rakel ştia că el nu doarme. Era altundeva. Cu cealaltă

iubită.

Mona Daa alerga pe bandă. Din cauza şoldului paradit, stilul ei de alergare aducea cu cel al unui crab, aşa că nu folosea niciodată banda până nu rămânea complet singură. Însă îi plăcea să alerge câţiva kilometri

 188 

după o sesiune intensă de greutăţi, pentru a simţi cum acidul lactic îi dispare din muşchi în timp ce priveşte întunericul din parcul Frogner. The Rubinoos, o trupă power-pop din anii 1970 care scrisese un cântec dintr-unul dintre filmele ei preferate, Răzbunarea tocilarilor, îi cânta melodii dulci-amărui în căştile conectate la telefon. Până au fost întrerupţi de un apel.

Îşi dădu seama că îl cam aşteptase.

Nu era faptul că voia ca el să lovească din nou. Ea nu voia nimic. Doar relata ce se întâmpla. Cel puţin asta îşi spunea.