— De unde să ştiu? N-a pomenit nimic de asta, iar dacă ar fi făcut-o, l-aş fi inclus în cercetările mele.

— Poate că a venit să te vadă pentru că era curios, dacă ştia că te ocupi de acest domeniu al… care era cuvântul?

— Parafilie. Nu e imposibil. După cum spuneam, sunt destul de sigur că

avem de-a face cu un vampirist inteligent, conştient de propria boală. În orice caz, acest lucru face şi mai enervant faptul că mi-au fost furate dosarele pacienţilor.

— Îţi aminteşti cum se numea acest pacient, unde lucra, unde locuia?

Smith oftă adânc.

— Mă tem că memoria mea nu mai e ce era odată.

Katrine dădu aprobator din cap.

— Să sperăm totuşi că a mai mers şi la alţi psihologi şi că aceştia îşi amintesc ceva. Şi că nici nu vor fi mai catolici decât papa în privinţa jurământului de confidenţialitate.

— Nu trebuie să ne supărăm dacă există un pic de catolicism.

Katrine ridică o sprânceană.

— Ce vrei să spui cu asta?

Smith închise ochii strâns de frustrare, părând că încearcă din răsputeri să nu înjure.

— Nimic.

 183 

— Haide, Smith!

Psihologul îşi azvârli mâinile în aer.

— Nu fac decât să adun doi şi cu doi, Bratt. Reacţia ta când te-a întrebat prezentatorul dacă eşti nebună, combinată cu ce mi-ai spus că ştii şi tu cum e la Sandviken. De multe ori ne exprimăm fără cuvinte, iar ceea ce-ai transmis tu a fost că ai primit tratament psihiatric la institutul din Sandviken. Iar pentru tine, ca inspector-şef la Investigaţii Criminale, probabil e o idee bună ca noi să păstrăm un jurământ de confidenţialitate care, în parte, e menit să-i protejeze pe cei care caută ajutor pentru probleme pentru ca acestea să nu revină mai târziu şi să le bântuie carierele.

Katrine Bratt rămăsese cu gura deschisă în timp ce se străduia în zadar să găsească ceva de zis.

— Dar tu nu trebuie să răspunzi neapărat la bănuielile mele stupide, continuă Smith. Chiar mă aflu sub jurământ de confidenţialitate şi în privinţa lor. Seară bună, Bratt!

Katrine îl urmări pe Hallstein îndepărtându-se pe coridor cu picioarele lui în forma Turnului Eiffel. Îi sună telefonul.

Era Bellman.

Era gol, blocat cu totul într-o pâclă impenetrabilă şi arzătoare care îi înţepa porţiunile de piele pe care şi le frecase cu îndârjire, făcând să-i curgă sângele pe banca de lemn de sub el. Închise ochii, simţind cum îi urcă un suspin din gât, şi vizualiză ce urma să se întâmple. Blestematele de reguli. Îi îngrădeau distracţia, îi îngrădeau durerea, îl împiedicau să se exprime cum i-ar fi plăcut. Dar lucrurile aveau să se schimbe. Poliţia îi primise mesajul, iar acum era pe urmele lui. Exact în clipa asta. Încercând să-i dea de urmă, însă nu reuşea. Pentru că era curat.

Începu iar când auzi pe cineva dregându-şi glasul în pâclă şi îşi dădu seama că nu mai era singur.

— Kapatiyoruz.2

— Da, replică Valentin Gjertsen cu o voce groasă, însă rămase aşezat, încercând să-şi înăbuşe suspinul.

Sosise ora închiderii.

Îşi atinse precaut organele genitale. Ştia exact unde era ea. Cum 2 „Închidem”, în lb. turcă, în orig. (N. t.).

 184 

trebuia să se joace cu ea. Era pregătit. Valentin trase aer umed în plămâni.

Şi mai era Harry Hole, care credea că el e vânătorul.

Valentin Gjertsen se ridică brusc şi porni spre uşă.

 185 

16.

Duminică noapte

Aurora se dădu jos din pat şi se furişă pe hol. Trecu de dormitorul unde se aflau mama şi tatăl ei şi de scările care duceau jos, în living. Nu se putea abţine să asculte huruitul scăzut al întunericului de la parter în timp ce se strecura în baie şi aprindea lumina. Încuie uşa, îşi trase pijamaua în jos şi se aşeză pe toaletă. Aşteptă, dar nu se întâmplă nimic. Fusese atât de disperată să urineze încât nu reuşise să doarmă, acum de ce nu putea?

Poate că de fapt nu avea nevoie, doar se convinsese singură de asta fiindcă nu putea dormi? Şi pentru că era atât de linişte şi de sigur aici?

Încuiase uşa. Când era mică, părinţii îi spuneau că nu are voie să o facă

decât dacă au oaspeţi. Spuneau că ei trebuie să poată intra dacă i se întâmplă ceva.

Aurora închise ochii. Ascultă. Dacă aveau musafiri? Pentru că o trezise un sunet, acum îşi amintea. Pantofi scârţâind. Ba nu, cizme. Cizme lungi, cu botul ascuţit, care scârţâiau şi se îndoiau pe măsură ce el se furişa mai aproape. Se opri şi aşteptă în faţa uşii de la baie. O aştepta pe ea. Aurora simţi că nu mai poate să respire şi se uită în partea de jos a uşii. Dar totul era ascuns de prag, nu reuşea să vadă dacă afară se afla ceva care proiecta o umbră. Oricum, acolo era întuneric beznă. Prima oară când îl văzuse, Aurora stătea în leagănul din grădină. El îi ceruse un pahar cu apă

şi aproape că o urmase în casă, după care dispăruse când auzise maşina mamei ei. A doua oară se întâmplase în toaleta fetelor, în timpul turneului de handbal.

Aurora asculta. Ştia că el e acolo. În bezna de dincolo de uşă. Îi spusese că se va întoarce. Dacă ea spunea ceva. Aşa că nu mai spusese nimic. Era cea mai sigură alegere. Şi ştia de ce nu mai poate să urineze acum. Pentru că el ştia că ea doar stă acolo. Închise ochii şi ascultă cât putu de atent.

Nu. Nimic. Aşa că putea să respire din nou. Bărbatul plecase.

Aurora îşi trase pijamaua în sus, descuie uşa şi se repezi afară. Fugi pe lângă scări spre dormitorul părinţilor ei. Deschise precaut uşa şi aruncă o privire înăuntru. O rază de la lună pătrundea printr-o despărţitură dintre draperii şi cădea pe faţa tatălui ei. Fata nu vedea dacă el respiră, însă

chipul îi era extrem de alb, exact ca al bunicii, când Aurora o văzuse în

 186 

sicriu. Se furişă mai aproape de pat. Felul în care respira mama sa îi amintea de o pompă de cauciuc pe care o foloseau ca să umfle saltelele gonflabile de la casa de vacanţă. Ocoli patul şi ajunse pe partea tatălui ei, unde îşi apropie cât de mult îndrăzni urechea de gura lui. Şi-şi simţi inima tresăltând de bucurie când îi simţi pe piele răsuflarea caldă.

După ce se întinse la loc în pat, se simţi ca şi cum nu se întâmplase niciodată. Ca şi cum totul fusese doar un coşmar de care putea scăpa doar închizând ochii şi adormind.