— Descrierea lui Ståle formează baza portretului-robot, zise Harry, tastând iar. Cu toate că şi acesta e destul de vechi, e mai bun decât imaginea de pe camera de supraveghere de la meciul de fotbal.
Katrine îşi înclină capul. Desenul arăta că părul, nasul şi forma ochilor individului erau diferite, iar conturul feţei era mai ascuţit decât în poză.
Însă expresia de dispreţ era tot acolo. Un presupus dispreţ. Aşa cum crezi că rânjeşte un crocodil.
— Cum a devenit vampirist? întrebă cineva de lângă geam.
— Pentru început, nu sunt deloc convins că există vampirişti, începu Aune. Desigur că ar putea exista o sumedenie de motive pentru care Valentin Gjertsen bea sânge, iar eu să nu fiu în stare să ofer un răspuns aici şi acum.
Urmă o tăcere adâncă.
Harry îşi drese glasul.
— N-am găsit niciun semn de muşcătură sau că fusese băut sânge în vreunul dintre cazurile anterioare în care a fost implicat Gjertsen. Şi, da, agresorii se ţin de obicei de un anumit tipar, punând în practică aceeaşi fantezie iar şi iar.
157
— Cât de siguri suntem că acesta este cu adevărat Valentin Gjertsen şi nu doar cineva care încearcă să ne facă să credem că e el? întrebă Skarre.
— 89%, răspunse Bjørn Holm.
Skarre începu să râdă.
— Exact 89%?
— Da. Am găsit fire de păr corporal pe cătuşele pe care le-a folosit cu Penelope Rasch, posibil de pe dosul mâinii lui. Cu ajutorul analizei ADN, nu va dura foarte mult să confirmăm o potrivire cu o precizie de 89%.
Ultimele zece procente ne iau cel mai mult timp. Vom primi rezultatul în două zile. Apropo, cătuşele sunt un model disponibil online, o copie a cătuşelor din Evul Mediu. De unde şi fierul, în loc de oţel. Aparent populare în rândul celor cărora le plac cuibuşoarele de nebunii care arată
ca temniţele medievale.
Un singur râset ca un mârâit.
— Dar dinţii de fier? Ei de unde ar putea proveni? întrebă o poliţistă.
— Asta e mai greu, răspunse Bjørn. Încă n-am găsit pe cineva care fabrică astfel de dinţi, cel puţin nu din fier. Probabil că a aranjat cu un fierar să îi facă. Sau i-a făcut chiar el. Cu siguranţă e ceva nou – până acum n-am mai întâlnit pe nimeni care să folosească o astfel de armă.
— Comportament nou, rosti Aune, desfăcându-şi nasturii sacoului pentru a-şi elibera burdihanul. Schimbări fundamentale de comportament se întâmplă extrem de rar. Se ştie că fiinţele umane insistă să comită
aceleaşi greşeli la nesfârşit, chiar şi când au informaţii noi. În fine, asta-i părerea mea, dar a devenit atât de controversată în rândul psihologilor, încât a primit chiar şi un nume: Teza lui Aune. Când vedem indivizi care îşi schimbă comportamentul, de obicei are legătură cu o schimbare în mediul înconjurător, la care individul respectiv se adaptează. Dar motivaţiile ascunse ale individului pentru acel comportament rămân aceleaşi. Cu siguranţă nu e ceva unic ca un agresor sexual să descopere fantezii şi plăceri noi, asta deoarece gustul lui se dezvoltă treptat, nu pentru că
individul suferă vreo schimbare fundamentală. Când eram adolescent, tatăl meu spunea că atunci când voi mai creşte voi începe să-l apreciez pe Beethoven. Atunci îl uram pe Beethoven şi eram sigur că se înşală. Chiar şi la o vârstă fragedă, Valentin Gjertsen avea un apetit extrem de variat în privinţa sexualităţii. A violat atât femei tinere, cât şi bătrâne, poate şi băieţi, nu şi bărbaţi adulţi, din ce ştim noi, dar asta din motive practice,
158
întrucât probabilitatea ca aceştia să se apere era mai mare. Pedofilia, necrofilia, sadismul, toate s-au aflat în meniul lui Valentin Gjertsen. Poliţia din Oslo a reuşit să-l lege de mai multe crime cu motiv sexual decât pe oricine altcineva, în afară de Svein Finne, Logodnicul. Faptul că acum a căpătat un nou apetit pentru sânge înseamnă doar că se arată mult mai dispus să adopte ceea ce noi numim „deschidere” şi să încerce experienţe noi. Spun „a căpătat” pentru că anumite observaţii, cum e faptul că a adăugat lămâie, sugerează că Valentin Gjertsen mai degrabă face experimente cu sânge decât să fie obsedat de el.
— Nu e obsedat? strigă Skarre. A ajuns deja la o victimă pe zi! În timp ce noi stăm aici, el probabil a ieşit iar la vânătoare. Tu ce zici, Profesore?
Pronunţă porecla fără să încerce să-şi mascheze sarcasmul.
Aune îşi azvârli braţele scurte în sus.
— Încă o dată, n-am idee. Nu ştim. Nu ştie nimeni.
— Valentin Gjertsen, zise Mikael Bellman. Bratt, suntem absolut siguri?
Dacă da, dă-mi zece minute să mă gândesc puţin. Da, înţeleg că e urgent.
Bellman încheie apelul şi-şi lăsă mobilul pe masa de sticlă. Isabelle îi spusese că era din sticlă suflată, de la Classi-Con, valorând mai bine de 50.000 de coroane. Că ea ar prefera să aibă câteva piese de calitate decât să-şi umple apartamentul cu porcării. Din locul în care stătea, Bellman vedea plaja artificială şi feriboturile ce alunecau încolo şi încoace prin fiordul Oslo. Vânturile puternice împingeau cu forţă spre larg apa aproape violet.
— Aşadar? întrebă Isabelle din patul din spatele lui.
— Inspectorul-şef vrea să ştie dacă poate merge la emisiunea The Sunday Magazine din seara asta. Evident, subiectul îl reprezintă crimele vampiristului. Ştim cine este atacatorul, dar nu şi unde se află.
— Simplu, replică Isabelle Skøyen. Dacă îl aveţi deja pe tip, ar trebui s-o faci tu însuţi. Dar având în vedere că e un succes parţial, probabil că ar trebui să trimiţi un reprezentant. Aminteşte-i să spună „noi”, nu „eu”. Şi n-ar strica dacă ar putea să insinueze că e posibil ca atacatorul să fi fugit din ţară.
— Peste graniţă? De ce?
Isabelle Skøyen oftă.
— Iubitule, nu te preface mai prost decât eşti, e iritant.
159
Bellman merse la uşa terasei. Rămase acolo, uitându-se în jos la turiştii de duminică ce se îndreptau spre Tjuvholmen. Unii pentru a vizita Muzeul de Artă Contemporană Astrup Fearnley, alţii ca să se uite la arhitectura ultramodernă şi să bea cappuccino la suprapreţ. Iar alţii ca să viseze la unul dintre apartamentele ridicol de scumpe rămase nevândute. Auzise că
