— Şi de aceea ne aflăm aici, completă Harry, aplecându-se în spate pe scaun. Noi trebuie să gândim diferit, să avem în vedere posibilităţi de care echipa de anchetă a lui Katrine nu se atinge. Pentru că ei au creat deja un scenariu cu ce s-a întâmplat şi, cu cât e mai numeros grupul, cu atât e mai greu să scapi de idei preconcepute şi presupoziţii. Ei funcţionează

oarecum asemănător cu o religie, pentru că te gândeşti în mod automat că atât de mulţi oameni din jur nu se pot înşela. În fine.

Harry îşi ridică în sus cana fără nume şi continuă:

— Dar pot. Şi o şi fac. Tot timpul.

— Amin! conchise Smith.

— Aşa că haideţi să trecem la următoarea teorie proastă! propuse Harry. Wyller?

Anders Wyller îşi ţintui cana cu privirea. Trase adânc aer în piept şi începu:

— Smith, ai descris la televizor cum evoluează un vampirist de la o fază

la alta. Aici, în Scandinavia, tinerii sunt urmăriţi atât de atent, încât dacă

exprimă tendinţe aşa de extreme, sunt luaţi în vizor de serviciile de sănătate înainte să ajungă în stadiul final. Vampiristul nu e norvegian, e din altă ţară. Asta e teoria mea.

Ridică privirea apoi.

— Mersi! spuse Harry. Pot adăuga şi eu că în istoria cunoscută a criminalilor în serie nu există nici măcar un scandinav băutor de sânge.

— Crima Atlas din Stockholm, 1932, interveni Smith.

— Hmm! Nu ştiu nimic despre aia.

— Probabil pentru că vampiristul n-a fost găsit niciodată şi nici n-a fost

 203 

categorisit drept criminal în serie.

— Interesant! Iar victima a fost femeie, cum e cazul nostru?

— Lilly Lindeström, o prostituată de 32 de ani. Şi aş putea să bag mâna în foc că n-a fost singura. În ultima vreme a ajuns să fie cunoscută drept

„Crima Vampirului”.

— Detalii?

Smith clipi de câteva ori, cu ochii aproape închişi, şi începu să

vorbească de parcă ar fi citat din memorie, cuvânt cu cuvânt:

— 4 mai, ajunul Nopţii Valpurgiei, Sankt Eriksplan nr. 11, un apartament cu o cameră. Lilly a primit un bărbat acolo. Femeia coborâse mai devreme la prietena ei de la primul etaj ca să-i ceară împrumut un prezervativ. Când poliţia a intrat în apartamentul lui Lilly, au găsit-o moartă, întinsă pe un divan. Nicio amprentă sau alte probe. Era evident că

ucigaşul curăţase temeinic în urma lui, ba chiar şi hainele lui Lilly erau împăturite frumos. În chiuveta din bucătărie au găsit un polonic pentru sos plin de sânge.

Bjørn schimbă o privire cu Harry înainte ca Smith să continue:

— Niciunul dintre numele din registrul ei cu adrese, care, trebuie să

recunoaştem, conţinea doar o grămadă de prenume, nu a condus poliţia la vreun suspect. N-au ajuns niciodată măcar aproape de a-l găsi pe vampirist.

— Dar dacă a fost un vampirist, cu siguranţă ar fi lovit din nou, nu?

întrebă Wyller.

— Da, răspunse Smith. Şi cine spune că n-a făcut-o? Şi că a curăţat mai bine după el?

— Smith are dreptate, interveni Harry. Numărul de persoane care dispar în fiecare an e mult mai mare decât numărul de crime trecute la dosar. Dar poate că Wyller are totuşi dreptate când spune că un vampirist pe cale să devină aşa ar fi identificat în primele stadii?

— Ce am descris eu la televizor reprezintă dezvoltarea tipică, răspunse Smith. Există oameni care îşi descoperă vampiristul interior mai târziu în viaţă, exact cum e nevoie de timp ca oamenii obişnuiţi să-şi descopere adevărata orientare sexuală. Unul dintre cei mai vestiţi vampirişti din istorie, Peter Kürten, aşa-zisul „Vampir din Düsseldorf”, avea 45 de ani când a băut prima oară sângele unui animal, o lebădă pe care o omorât-o în afara oraşului, în decembrie 1929. După nici doi ani, omorâse deja nouă

 204 

persoane şi încercase să omoare alte şapte.

— Deci nu ţi se pare ciudat că istoricul altminteri destul de oribil al lui Valentin Gjertsen n-a inclus niciodată băutul de sânge şi canibalismul?

— Nu.

— Bine. Bjørn, tu ce-ai în minte?

Bjørn Holm se îndreptă de spate în scaun şi se frecă la ochi.

— Aceleaşi lucruri ca şi tine, Harry.

— Anume?

— Că uciderea Ewei Dolmen imită crima din Stockholm. Divanul, faptul că locul a fost curăţat temeinic, că blenderul pe care l-a folosit să bea sângele a fost lăsat în chiuvetă.

— Smith, ţie ţi se pare plauzibil? întrebă Harry.

— Un imitator? Dacă da, atunci ar fi ceva nou. Ăăă, un paradox lipsit de intenţie. Cu siguranţă au existat vampirişti care s-au considerat reîncarnarea contelui Dracula, însă ideea că un vampirist va prelua misiunea de-a recrea Crima Atlas mi se pare puţin probabilă. O explicaţie mai probabilă ar fi aceea că există totuşi câteva asemănări cu personalitatea tipică vampiriştilor.

— Harry crede că vampiristul nostru este obsedat de curăţenie, interveni Wyller.

— Înţeleg asta, răspunse Smith. Vampiristul John George Haigh era obsedat de mâinile curate, aşa că purta mănuşi tot anul. Ura mizeria şi bea sângele victimelor sale doar din recipiente proaspăt spălate.

— Dar tu, Smith? spuse Harry. Tu cine crezi că e vampiristul nostru?

Smith îşi apăsă buzele cu două degete şi le mişcă în sus şi în jos, în timp ce inspira şi expira.

— Cred că, la fel ca o mulţime de vampirişti, este o persoană

inteligentă care a torturat animale şi posibil şi oameni încă din tinereţe şi că provine dintr-o familie stabilă, în care el a fost singurul care nu s-a adaptat. Curând va dori iar sânge şi cred că obţine satisfacţie sexuală nu numai când bea sânge, ci şi când îl vede. Că e în căutarea orgasmului perfect, pe care crede că doar o combinaţie între viol şi sânge i-l poate oferi. Peter Kürten – ucigaşul de lebede din Düsseldorf – spunea că