— Munca la Investigaţii Criminale. Sau ai făcut-o pentru a prinde criminali? adăugă Wyller
— Hmm! Te gândeşti la ce-a spus Logodnicul?
— Îmi amintesc cursurile tale. Credeam că ai fost detectiv criminalist pentru că pur şi simplu îţi iubeai munca.
— Chiar aşa?
Harry ridică din umeri în vreme ce semaforul se făcea verde.
Continuară spre Majorstua şi întunericul serii părea să se rostogolească
spre ei din ceaunul care era Oslo.
— Pe mine lasă-mă la bar, ceru Harry. La cel la care a mers prima victimă.
Katrine era în culise şi se uita la mica insulă pustie aflată în cercul scăldat în lumină. Aceasta era un podium negru pe care erau aşezate trei scaune şi o masă. Pe unul dintre acele scaune stătea gazda emisiunii The Sunday Magazine, care tocmai se pregătea să-şi cheme primul invitat.
Katrine încercă să nu se gândească la marea aceea de ochi. La cât de tare îi bătea inima. Sau la faptul că, exact în clipa asta, Valentin umbla pe-afară, iar ei nu puteau face nimic, chiar dacă ştiau foarte bine că e el. În schimb, îşi tot repeta ce-i zisese Bellman: să fie credibilă şi să-i liniştească
pe oameni atunci când urma să le spună că rezolvaseră cazul, însă făptaşul era încă liber şi exista posibilitatea să fi părăsit ţara.
Katrine se uită la regizoare, care stătea între camerele de filmat şi insulă, purtând căşti şi strângând un clipboard în timp ce striga că mai sunt zece secunde şi începe emisiunea, după care începu numărătoarea inversă. Şi brusc, o chestie stupidă care avusese loc mai devreme în timpul zilei îi răsări în minte. Posibil pentru că era epuizată şi tulburată, posibil pentru că mintea ei îşi găsea refugiu în lucruri stupide când trebuia de fapt să se concentreze la cele copleşitoare şi oribile.
Trecuse pe la Krimteknisk pentru a-l întreba pe Bjørn dacă poate grăbi analiza probei pe care o descoperiseră pe casa scării, încât să o poată
folosi la televiziune, pentru a părea mai convingătoare. Evident, la serviciu nu erau foarte multe persoane într-o zi de duminică: cei care se aflau acolo se ocupau cu toţii de crimele vampiristului. Poate că acea pustietate era motivul pentru care situaţia crease o impresie aşa puternică asupra lui Katrine. Când intrase în biroul lui Bjørn, ca de fiecare dată, o femeie stătea
170
lângă scaunul său, aproape aplecată peste el. Iar unul dintre ei spusese ceva amuzant, pentru că amândoi râdeau. Când se întorseseră spre Katrine, aceasta îşi dăduse seama că femeia e recent numita şefă a Krimteknisk, Lien cumva. Katrine reţinea că Bjørn pomenise ceva de numirea ei şi-şi amintea că se gândise că femeia e mult prea tânără şi lipsită de experienţă şi că el ar fi trebuit de fapt să primească postul. Sau, mai degrabă, că Bjørn ar fi trebuit să fi acceptat jobul, pentru că totuşi îi fusese propus. Însă răspunsul lui fusese unul tipic: de ce să pierzi un expert criminalist destul de bun ca să câştigi un şef destul de nasol? Dacă
privea aşa lucrurile, fru sau frøken Lien fusese o alegere potrivită, deoarece Katrine nu mai auzise de cineva pe nume Lien care să exceleze în vreun domeniu. Când Katrine îşi exprimase dorinţa de-a obţine un rezultat rapid, Bjørn îi replicase calm că asta depindea de şefa sa, care hotăra ce anume era prioritar. Iar Lien îi oferise lui Katrine un surâs ambiguu şi-i spusese că-i va întreba pe ceilalţi criminalişti dacă
terminaseră treaba. Prin urmare, Katrine ridicase glasul şi spusese că nu era suficient, că în clipa aceea crimele vampiristului erau prioritare şi că
oricine avea vreun pic de experienţă ar fi înţeles acest lucru. Şi că urma să
dea prost la televizor dacă avea să fie forţată să spună că nu poate oferi un răspuns pentru că noua şefă a Krimteknisk nu-l considerase destul de important.
Iar Berna Lien – da, aşa se numea şi nu arăta absolut deloc precum Bernadette din Teoria Big Bang, scundă şi cu sâni mult prea mari pentru ea – replicase:
— Iar dacă prioritizez asta, promiţi să nu spui nimănui că eu nu cred că
acel caz de abuz împotriva unui copil din Aker sau crimele în numele onoarei din Stovner sunt destul de importante?
Katrine nu-şi dăduse seama că nota de implorare din glasul era falsă
până când Lien nu revenise la glasul ei normal, serios:
— În mod normal, sunt de acord că este extrem de urgent dacă poate preveni alte crime, Bratt. Şi asta – nu faptul că vei apărea la televizor –
cântăreşte cel mai mult. Revin în 20 de minute, bine?
Katrine abia încuviinţase şi plecase. Se îndreptase direct spre sediul poliţiei, unde se încuiase în toaletă şi-şi ştersese tot machiajul pe care şi-l aplicase înainte de-a merge la Krimteknisk.
Coloana sonoră a emisiunii începu să ruleze, iar prezentatorul – care
171
stătea deja drept – se aşeză şi mai ţeapăn în vreme ce-şi exersa muşchii faciali cu un şir de zâmbete exagerat de ample, de care aproape sigur urma să nu aibă nevoie, dat fiind subiectul ediţiei.
Katrine îşi simţi mobilul vibrând în buzunar. Ca inspector-şef, trebuia să
fie disponibilă oricând şi ignorase cererea de a-şi închide de tot telefonul în timpul emisiunii. Era un mesaj de la Bjørn: Am găsit o potrivire pentru amprentele de pe uşa de jos a clădirii lui Penelope. Valentin Gjertsen. Mă uit la televizor. Mult noroc.
Katrine dădu din cap a aprobare către fata de lângă ea, care îi spuse iar că ar trebui să se apropie de prezentator imediat ce îşi aude numele şi-i indică pe care scaun să se aşeze. Mult noroc. De parcă urma să urce pe scenă. Însă Katrine îşi dădu seama că în sinea sa zâmbea.
Harry se opri imediat ce intră în barul Jealousy. Şi observă că zgomotul de mulţime numeroasă nu era real. Pentru că, dacă nu cumva erau persoane care se ascundeau în separeurile de-a lungul peretelui, el era singurul client. Apoi zări meciul de fotbal de la televizorul din spatele tejghelei. Se aşeză pe unul dintre taburetele de la bar, începând să se uite la televizor.
— Beşiktaş–Galatasaray, zâmbi barmanul.
— Echipe din Turcia.
— Da, zise barmanul. Interesat?
