— Doar am călărit amândoi o vreme, Harry. A fost plăcut. Ar putea deveni şi mai plăcut.

— Credeam că a fost pe cât de plăcut ar fi putut fi.

— Păi, ce a fost a fost, Harry. Te sun ca să-ţi cer o favoare. Biroul nostru de comunicare face un pic de treabă pentru Mikael şi poate ai văzut că

Dagbladet a publicat un articol online care se ia destul de tare de Mikael?

— Nu.

— Au scris, citez, „Oraşul plăteşte acum preţul pentru faptul că sub conducerea lui Mikael Bellman, poliţia din Oslo a eşuat să ducă la îndeplinire exact ceea ce trebuie să facă, adică să-i prindă pe cei ca Valentin Gjertsen. E un scandal, un semn al corupţiei profesionale, faptul că Gjertsen s-a jucat patru ani cu poliţia de-a şoarecele şi pisica. Iar acum a obosit să mai fie şoarecele, aşa că face pe pisica”. Ce zici de asta?

— Ar fi putut scrie mai bine.

 213 

— Ce vrem noi e să iasă cineva în faţă şi să explice cât de nerezonabilă

este această critică la adresa lui Mikael. Cineva care să le amintească

oamenilor de rata de rezolvare a infracţiunilor grave sub conducerea lui Mikael Bellman, care a fost responsabil personal de multe anchete de crimă şi este privit cu foarte mult respect. Pentru că acum eşti lector la Academia de Poliţie, nici nu poţi fi acuzat de linguşeală. Harry, tu eşti persoana perfectă. Ce zici?

— Evident că vreau să vă ajut pe tine şi pe Bellman.

— Chiar aşa? Ce bine!

— În cel mai potrivit mod în care pot. Adică să-l prind pe Valentin Gjertsen. Ceva cu care sunt ocupat exact în clipa asta, aşa că dacă mă

scuzi, Skøyen…

— Ştiu că munciţi cu toţii din greu, Harry, dar v-ar putea lua foarte mult.

— Şi de aceea este atât de urgent să lustruim reputaţia lui Bellman?

Îngăduie-mi să vă scutesc de mult timp irosit: nu voi sta niciodată în faţa unui microfon şi să spun ceva dictat de un agent de PR. Dacă încheiem chiar acum, am putea spune că n-am purtat niciodată această discuţie care s-ar termina prin a-ţi spune să te duci dracului.

Isabelle Skøyen izbucni în râs.

— Nu te-ai schimbat deloc, Harry. Tot logodit cu avocata aia drăguţă, brunetă?

— Nu.

— Nu? Atunci poate c-am putea bea un pahar într-o seară?

— Eu şi Rakel nu mai suntem logodiţi, pentru că ne-am căsătorit.

— Ah! Păi, eu nu. Dar e vreo problemă?

— Pentru mine, da. Pentru tine e mai degrabă o provocare.

— Bărbaţii căsătoriţi sunt cei mai buni, nu-ţi fac niciodată probleme.

— Aşa cum e Bellman?

— Mikael e adorabil şi are cele mai sărutabile buze din oraş. În fine, discuţia asta a devenit deja plictisitoare, Harry, aşa că închid. Mi-ai salvat numărul.

— Nu. Pa!

Rakel. Uitase că-l sunase. Îi căută numărul în vreme ce-şi verifica propria înfăţişare. Invitaţia lui Isabelle Skøyen avusese vreun efect asupra lui, reuşise să-l stârnească în vreun fel? Nu. Mă rog. Un pic. Însemna ceva?

 214 

Nu. Însemna atât de puţin, încât nici măcar nu merita efortul de-a încerca să afle ce fel de nemernic era. Nu că asta însemna că nu e un nemernic, dar acel mic freamăt, acea scurtă secvenţă, ca un vis aievea – cu picioarele lungi şi şoldurile late – care a fost o clipă acolo, apoi a dispărut, nu erau suficiente pentru un verdict de vinovăţie. La naiba cu toate! O respinsese.

Cu toate că ştia că respingerea creştea probabilitatea ca Isabelle Skøyen să-l sune din nou.

— Telefonul lui Rakel Fauke, staţi de vorbă cu doctorul Steffens.

Harry simţi cum începe să i se ridice părul pe ceafă.

— Aici Harry Hole, Rakel e acolo?

— Nu, Hole, nu este.

Harry îşi simţi gâtul încleştându-se. Începea să-l cuprindă panica.

Gheaţa începea să se crape. Se concentră să respire.

— Unde este?

În lunga pauză care urmă şi despre care bănuia că are totuşi un motiv, Harry avu timp să se gândească la o groază de lucruri. Şi dintre toate concluziile la care ajunse automat creierul său, exista una pe care ştia că

avea să şi-o amintească mereu. Că se termina aici, că nu avea să mai fie în stare să aibă lucrul pe care şi-l dorea: ca azi şi mâine să fie copia zilei de ieri.

— E în comă.

De confuzie sau din pură şi cumplită disperare, creierul lui încercă să-i spună că totuşi coma e un oraş sau o ţară.

— Dar a încercat să mă sune. Cu mai puţin de o oră în urmă.

— Da, răspunse Steffens. Şi n-ai răspuns.

 215 

18.

Luni după-amiază

Fără sens. Harry stătea pe un scaun tare şi încerca să se concentreze la ce-i spunea bărbatul aflat de cealaltă parte a biroului. Însă cuvintele aveau la fel de mult sens ca ciripitul păsărilor dincolo de fereastra deschisă a tipului cu ochelari şi halat alb. La fel de lipsite de sens precum cerul albastru şi faptul că astăzi soarele se hotărâse să strălucească mai tare decât o făcuse de săptămâni întregi. La fel de lipsite de sens ca afişele de pe pereţi ce înfăţişau persoane cu organe cenuşii şi vase de sânge roşii expuse la vedere sau, lângă ele, o cruce cu Hristos sângerând.