— Îţi doreşti să n-o fi făcut?

Harry clătină din cap.

— Asta-i chestia ciudată. Nu putea vorbi cine ştie ce, pentru că se simţea prea rău. Stătea întinsă acolo cu un zâmbet slab şi se stingea puţin câte puţin, dispărând precum culoarea dintr-o poză rămasă la soare. E

totodată cea mai neplăcută şi mai plăcută amintire din copilăria mea. Poţi înţelege asta?

Oleg aprobă uşor din cap.

— Cred că da.

Se îmbrăţişară, luându-şi la revedere.

— Tată… şopti Oleg, iar Harry simţi o lacrimă călduţă pe gât.

Dar el însuşi nu putea să plângă. Nu voia. 45%, 45 de minunate procente.

— Sunt aici, băiatul meu, rosti Harry.

Cu voce hotărâtă. Cu inima amorţită. Se simţea puternic. Putea trece prin asta.

 236 

19.

Luni seară

Mona Daa se încălţase cu adidaşii, însă paşii tot îi reverberau printre containere. Îşi parcase micuţa maşină electrică lângă poartă şi acum mergea prin terminalul întunecos şi pustiu, care era de fapt un cimitir pentru echipamente portuare casate. Şirurile de containere erau pietre funerare pentru mărfuri uitate şi moarte pentru clienţi falimentari sau care nu le mai acceptau, ori de la expeditori care nu mai existau şi nu mai puteau primi retururi. Acum bunurile rămâneau blocate într-un tranzit fără de sfârşit pe Ormøya, într-un contrast marcant cu revitalizatul cartier Bjørvika de-alături. Acolo, clădiri scumpe şi luxoase se înălţau una după

alta, cu pantele ca de gheaţă ale Operei ca bijuterie a coroanei. Mona era convinsă că avea să sfârşească drept monument al erei petrolului, un Taj Mahal al social-democraţiei.

Mona folosi lanterna pe care o adusese ca să-şi găsească drumul, ajutându-se de cifrele şi literele vopsite pe asfalt. Purta colanţi negri şi o bluză de trening pentru alergat pe deasupra. Într-un buzunar avea un spray paralizant şi un lacăt, iar în celălalt, pistolul, un Walther de 9mm pe care îl împrumutase fără să ceară voie de la tatăl ei, care servise un an în Departamentul Sanitar Militar, după ce terminase medicina, şi nu mai înapoiase arma vreodată.

Iar pe sub bluza de trening, pe sub cureaua transmiţătorului, inima îi bubuia tot mai rapid.

H23 era situat între două şiruri de containere stivuite câte trei.

Şi, fireşte, acolo se afla o cuşcă.

Mărimea acesteia dădea de înţeles că fusese folosită ca să transporte ceva mare. Un elefant, o girafă sau poate un hipopotam. Un capăt se putea deschide în întregime, însă era încuiat cu un lacăt enorm care devenise maro de la rugină. La mijlocul uneia dintre laturile mai lungi se afla o uşă mai mică neîncuiată, despre care Mona presupunea că fusese folosită de cei care hrăneau animalele şi curăţau cuşca.

Balamalele scârţâiră când prinse zăbrelele şi deschise uşa. Mai aruncă o ultimă privire în jur. Presupunea că el era deja acolo, ascuns în umbre sau în spatele vreunui container, asigurându-se că e singură, cum conveniseră.

 237 

Însă nu mai avea timp pentru îndoieli şi ezitări. Făcu acelaşi lucru pe care îl făcea când se pregătea să ridice greutăţi într-un concurs: îşi spuse că decizia fusese luată, că era simplu – momentul de gândire era în urmă, tot ce-i rămânea de făcut era să acţioneze. Intră înăuntru, scoase din buzunar lacătul pe care-l adusese şi-l strânse în jurul marginii uşii şi al uneia dintre zăbrele. Îl încuie şi puse cheia în buzunar.

Cuşca mirosea a urină, însă nu-şi dădea seama dacă era de animal sau om. Merse şi se poziţionă în mijlocul cuştii.

Bărbatul se putea apropia din stânga sau din dreapta, îndreptându-se spre unul dintre capete. Mona ridică privirea. Sau se căţăra pe stiva de containere şi putea vorbi cu ea de deasupra. Porni funcţia de înregistrare de pe telefon şi îl aşeză jos, pe podeaua metalică împuţită. După care îşi ridică mâneca stângă a bluzei şi văzu că era ora 19:59. Procedă identic şi cu mâneca dreaptă. Pulsometrul indica 128.

— Bună, Katrine, eu sunt.

— Bună! Am tot încercat să dau de tine – mi-ai primit mesajele? Unde eşti?

— Acasă.

— Penelope Rasch e moartă.

— Complicaţii. Am văzut pe site-ul VG.

— Şi?

— Şi acum am altele pe cap.

— Chiar? Cum ar fi?

— Rakel e în Ullevål.

— Rahat! E grav?

— Da.

— La dracu’, Harry! Cât de rău?

— Nu ştiu, dar nu mai pot lua parte la anchetă. De aici înainte voi rămâne la spital.

Pauză.

— Katrine?

— Da? Da, fireşte. Îmi pare rău, doar că sunt prea multe de procesat dintr-odată. Evident, ai tot sprijinul şi compasiunea mea. Dar, la dracu’, Harry, ai cu cine să stai de vorbă? Vrei să…?

— Mersi, Katrine, dar tu ai de prins un individ. Îmi voi dizolva echipa,

 238 

iar tu va trebui să te descurci cu ce ai. Foloseşte-l pe Smith. Abilităţile lui sociale sunt probabil mai proaste decât ale mele, însă e neînfricat şi îndrăzneşte să gândească fără constrângeri. Şi Anders Wyller este interesant. Oferă-i ceva mai multă responsabilitate şi vezi ce iese.

— M-am tot gândit şi eu la asta. Sună-mă dacă ai nevoie de ceva, absolut orice!

— Dap.

Încheiară apelul şi Harry se ridică în picioare. Se apropie de cafetieră, auzindu-şi propriii paşi târându-se pe podea. El nu obişnuia niciodată să-şi târască paşii, niciodată. Rămase cu carafa de sticlă în mână şi se uită prin bucătăria goală. Uitase unde îşi lăsase cana. Puse carafa jos, se aşeză la masă şi apelă numărul lui Mikael Bellman. Îi intră mesageria vocală. Ceea ce era în regulă, oricum nu avea prea multe de zis.