— De la Danial Banks. Am avut o întâlnire cu el în această dimineaţă.

— În această dimineaţă? Dar e abia…

— M-am trezit devreme. La fel şi el. Adică a trebuit să-l trezesc eu şi să-l trag jos din pat.

Mehmet se uită la poliţistul cu ochi injectaţi.

 249 

— E o figură de stil. Ştiu unde locuieşte. I-am făcut o vizită şi i-am făcut o ofertă.

— Ce fel de ofertă?

— De genul celălalt. Genul pe care nu-l poţi refuza.

— Adică?

— Am răscumpărat datoria barului Jealousy la valoarea adevărată şi în schimb eu nu voi trimite fiscul peste el pentru încălcarea articolului 295, pentru cămătărie.

— Glumeşti?

Harry ridică din umeri.

— Posibil să exagerez, posibil ca el să fi refuzat. Pentru că a fost în stare să-mi spună că articolul 295 a fost din păcate abrogat în urmă cu vreo doi ani. Unde o să ajungă lumea asta dacă infractorii sunt la curent cu schimbările legislative mai bine decât poliţiştii? În orice caz, aranjamentul pentru împrumutul pe care l-ai făcut pare să compenseze pentru toate problemele pe care i-am promis că am să i le fac din alte puncte de vedere. Deci acest document… – detectivul puse pe tejghea o foaie de hârtie scrisă de mână – confirmă că Danial Banks a primit banii şi că eu, Harry Hole, sunt mândrul deţinător al unei datorii de 435.000 de coroane pe care Mehmet Kalak trebuie să o achite, cu barul Jealousy, toate activele şi chiria ca garanţie.

Mehmet citi primele rânduri şi clătină din cap.

— La dracu’! Deci ai avut aproape jumătate de milion pe care pur şi simplu i l-ai putut da lui Banks pe loc?

— Am lucrat o vreme ca recuperator de datorii în Hong Kong. Eram…

bine remunerat. Aşa că am acumulat un oarecare capital. Banks a primit un cec şi un extras de cont.

Mehmet începu să râdă.

— Deci acum tu eşti cel care mă va extorca de bani, Harry?

— Nu, dacă eşti de acord cu oferta mea.

— Anume?

— Să transformăm datoria în capital circulant.

— Preiei tu barul?

— Cumpăr o parte din acţiuni. Tu vei fi partenerul meu şi îmi vei putea cumpăra partea oricând vei dori.

— În schimbul a ce?

 250 

— Vei merge la o baie turcească, în timp ce un prieten de-ai mei are grijă de bar.

— Poftim?

— Vreau să transpiri până te transformi într-o stafidă la Cagaloglu Hamam, în timp ce-l aştepţi pe Valentin Gjertsen să apară.

— Eu? De ce eu?

— Pentru că Penelope Rasch a murit, iar tu şi o fată de 15 ani sunteţi singurele persoane în viaţă care au văzut cum arată Valentin Gjertsen în ultima vreme.

— Eu ştiu…?

— Îl vei recunoaşte.

— Ce te face să crezi asta?

— Am citit raportul. Ai spus, citez: „Nu m-am uitat cu adevărat la el suficient de mult sau de atent ca să fiu în stare să-l descriu”.

— Exact.

— Am avut o colegă care putea recunoaşte orice chip uman pe care îl văzuse vreodată. Ea mi-a spus că abilitatea de-a distinge şi a recunoaşte un milion de chipuri este localizată într-o parte a creierului numită girusul fusiform şi că fără această abilitate ne-ar fi fost foarte greu să

supravieţuim ca specie. Îmi poţi descrie ultimul client care s-a aflat ieri aici?

— Ăăă… nu.

— Şi totuşi l-ai recunoaşte într-o fracţiune de secundă dacă ar intra acum.

— Probabil.

— Pe asta mizez.

— Pui la bătaie 435.000 de coroane pe asta? Şi dacă nu-l recunosc?

Harry îşi împinse buza de jos în faţă.

— Atunci măcar voi fi proprietarul unui bar.

La 7:45, Mona Daa deschise uşa redacţiei VG şi intră. Avusese o noapte proastă. Chiar dacă se dusese direct la Gain de la terminalul de containere şi exersase atât de intens, că o durea tot corpul, abia dacă apucase să

aţipească. În final hotărâse să abordeze problema cu redactorul, fără a intra în detalii. Să-l întrebe dacă o sursă mai avea dreptul la anonimat dacă trăsese pe sfoară un jurnalist. Cu alte cuvinte: acum se putea duce la

 251 