— Dar astea?
Harry privi în jur. Nu mai era nimeni în magazin şi oricum, cu greu ar mai fi rămas loc pentru altcineva. Fiecare metru pătrat, fără a mai pomeni de metrul cub, fusese folosit. Banca pentru tatuaje din mijlocul încăperii, tricourile care atârnau din tavan. Rafturile cu piercinguri şi suporturile pline cu ornamente mai mari, ţeste şi modele de metal placate cu crom ale personajelor de benzi desenate. Orice spaţiu disponibil era acoperit cu desene şi fotografii cu tatuaje. Într-una dintre acele poze recunoscu un tatuaj din închisorile ruseşti, un pistol Makarov, care le spunea cunoscătorilor că cel care-l afişa omorâse un poliţist. Iar marginile neclare puteau însemna că o făcuse după metoda clasică, folosind o coardă de chitară prinsă de o lamă de bărbierit, talpa topită a unui pantof şi urină.
— Astea sunt toate tatuajele tale? întrebă Harry.
— Nu, niciunul. Sunt de peste tot. Tari, nu? răspunse bărbatul.
— Noi aproape am terminat, interveni Anders.
227
— Nu te gră…
Harry se opri brusc.
— Îmi pare rău că nu am putut fi de ajutor, îi spuse bărbosul lui Wyller.
Ce-mi descrii tu pare mai degrabă genul de obiect pe care-l găseşti într-un magazin pentru fetişişti.
— Mersi, acolo am căutat deja!
— În regulă! Păi, anunţaţi-mă dacă mai apare ceva.
— Iată-l!
Se întoarseră amândoi către poliţistul înalt care arăta către o imagine aflată aproape de tavan.
— De unde ai făcut rost de ăla?
Ceilalţi se apropiară.
— Închisoarea Ila, răspunse bărbosul. E unul dintre tatuajele lăsate de Rico Herrem, un deţinut care era şi tatuator. A murit în Pattaya, Thailanda, la scurt timp după ce-a fost eliberat, acum doi sau trei ani.
Anthrax.
— I-ai făcut cuiva vreodată acel tatuaj? întrebă Harry, simţind cum urletul mut al chipului demonic îi atrăgea privirea.
— Niciodată. Şi nici nu mi l-a cerut nimeni. Nu e exact genul de tatuaj cu care cineva ar vrea să umble prin lume.
— Nimeni?
— Eu nu l-am văzut niciodată. Dar acum, că aduci vorba, a fost un tip care a lucrat acum ceva vreme aici şi care a spus că văzuse acel tatuaj. Cin, îi spunea el. Ştiu doar pentru că şeitan şi cin sunt singurele cuvinte turceşti pe care mi le mai amintesc. Cin înseamnă diavol.
— A spus vreodată unde îl văzuse?
— Nu, apoi s-a întors în Turcia. Dar dacă e important, probabil că pot face rost de numărul lui de telefon.
Harry şi Wyller aşteptară până se întoarse bărbatul din camera din spate şi le înmână un bilet scris de mână.
— Ar trebui să vă avertizez că nu vorbeşte deloc engleză.
— Şi-atunci cum…?
— Limbajul semnelor, turca mea inventată şi norvegiana lui de kebap.
Pe care probabil c-a uitat-o deja. V-aş recomanda să folosiţi un translator.
— Mersi încă o dată! zise Harry. Şi mă tem că va trebui să luăm acel desen cu noi.
228
Se uită în jur după un scaun pe care să se suie, doar ca să observe că
Wyller îi pusese deja unul în faţă.
Harry privi atent chipul zâmbitor al colegului său înainte de-a se urca pe scaun.
— Acum ce facem? întrebă Wyller după ce ieşiră pe Storgata, pe unde trecea zdrăngănind un tramvai.
Harry puse desenul în buzunarul interior al sacoului şi se uită în sus la crucea albastră de pe zidul din faţa lor.
— Acum mergem la un bar.
Mergea pe holul spitalului. Ţinea un buchet de flori ca să-şi acopere o parte din faţă. Niciunul dintre cei care treceau pe lângă el, vizitatori sau în halate albe, nu-i acorda vreo atenţie. Pulsul îi era calm. Când avea 13 ani, căzuse de pe o scară pe când încerca să se uite la nevasta vecinului, apoi se lovise cu capul de terasa de ciment şi-şi pierduse cunoştinţa. Când îşi revenise, mama lui avea urechea lipită de pieptul său şi îi simţise mirosul, un parfum de lavandă. Îi spusese că îşi închipuise că e mort, pentru că nu-i auzise inima şi nici nu-i simţise pulsul. Îi fusese greu să-şi dea seama dacă
