— S-a întâmplat ceva?

Harry îşi drese glasul.

— Valentin a mai omorât pe cineva în această seară.

— Mă doare să aud asta, replică Ståle şi clătină din cap.

— Şi n-avem niciun motiv să credem că are de gând să se oprească.

— Nu. Nu, nu aveţi, se arătă de acord psihologul.

— De aceea ne aflăm aici şi îmi vine foarte greu, Ståle.

Ståle Aune oftă.

— Hallstein Smith nu e de ajuns, aşa că vrei să preiau eu sarcina, nu-i aşa?

— Nu. Avem nevoie…

Harry amuţi când Ingrid intră şi aşeză tava cu ceai şi cafea între bărbaţii rămaşi tăcuţi.

 302 

— Sunetul jurământului de confidenţialitate, rosti ea. Ne vedem mai încolo, Harry! Transmite-i lui Oleg toată dragostea noastră şi spune-i că ne gândim cu toţii la Rakel!

— Avem nevoie de cineva care îl poate identifica pe Valentin Gjertsen, continuă Harry după ce plecă femeia. Şi singura persoană despre care ştim că l-a văzut…

Harry nu intenţionase să o lase ca pe o pauză teatrală pentru a spori tensiunea, ci pentru ca Ståle să aibă parte de o fracţiune de secundă

pentru ca mintea lui să facă deducţiile rapide, aproape inconştiente, şi totuşi oribil de precise de care era în stare. Nu că ar fi fost vreo diferenţă.

Era ca un boxer care încasa o serie de pumni, dar care are totuşi parte de o zecime de secundă să-şi mişte greutatea suficient doar pentru ca lovitura să nimerească pieziş, nu în plin.

— …este Aurora.

În liniştea care urmă, Harry auzi frecarea uşoară a copertei cărţii din mâna lui Ståle în timp ce-i aluneca dintre degete.

— Harry, ce tot zici acolo?

— În ziua în care eu şi Rakel ne-am căsătorit, când tu şi Ingrid ne eraţi alături, Valentin i-a făcut o vizită Aurorei la turneul de handbal.

Cartea lovi covorul cu un bufnet înfundat. Ståle clipea fără să înţeleagă.

— Ea… ea…

Harry aşteptă în vreme ce-l urmărea cum face legăturile necesare.

— A atins-o? I-a făcut rău?

Harry întâlni privirea lui Ståle, dar nu răspunse. Îl văzu făcând legătura între bucăţile de informaţie. Îl văzu rememorând într-o cu totul altă

lumină ultimii trei ani. O lumină revelatoare.

— Da, normal că a făcut-o. Ce orb am fost! şopti Ståle, strâmbându-se de durere, şi-şi scoase ochelarii.

Se holbă în gol.

— Şi tu cum ai aflat?

— Aurora a venit ieri la mine şi mi-a povestit tot, răspunse Harry.

Ochii lui Ståle Aune se mutară înapoi la Harry ca într-o mişcare cu încetinitorul.

— Tu… ai aflat ieri şi nu mi-ai zis nimic?

— M-a făcut să promit.

Glasul lui Ståle Aune nu coborî, mai degrabă se stinse.

 303 

— O fată de 15 ani molestată, despre care ştii foarte bine că are nevoie de tot ajutorul pe care-l poate primi, şi totuşi alegi să ţii secret?

— Da.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Harry, de ce?

— Pentru că Valentin a ameninţat că te omoară dacă ea spune cuiva ce s-a întâmplat.

— Pe mine?

Lui Ståle îi scăpă un suspin.

— Pe mine? De ce ar conta asta? Eu sunt cu mult trecut de 60 de ani şi am inima călită, Harry. Ea are toată viaţa înainte!

— Eşti persoana pe care ea o iubeşte cel mai mult pe lume, iar eu i-am făcut o promisiune.

Ståle Aune îşi puse ochelarii, apoi ridică un deget tremurător spre Harry.

— Da, i-ai făcut o promisiune! Şi ţi-ai ţinut acea promisiune cât n-a avut nicio importanţă pentru tine! Însă acum, acum, că o poţi folosi ca să

rezolvi încă un caz de crimă marca Harry Hole, promisiunea aia nu mai înseamnă aşa de mult.

Harry nu protestă.

— Ieşi afară, Harry! Nu mai eşti prietenul acestei case şi nu mai eşti binevenit aici.

— Nu mai avem timp, Ståle.