Holul spitalului se întindea în faţa lui şi părea să se tot lungească, întinzându-se mai rapid decât putea el să fugă, ca un univers în expansiune prin care nici lumina şi nici măcar gândul nu mai pot răzbate.
Reuşi în ultima clipă să evite un bărbat care ieşea pe o uşă strângând în mână un suport pentru perfuzii.
Unul de-ai tăi.
Valentin o luase pe Aurora pentru că era fiica lui Ståle Aune.
Pe Marte Ruud pentru că lucra în barul unde Harry venea în mod regulat.
Pe Penelope Rasch pentru a le arăta că poate.
Unul de-ai tăi.
301.
Harry înhăţă pistolul din buzunarul sacoului. Un Glock 17 care zăcuse aproape un an şi jumătate neatins, încuiat într-un sertar de la etaj. În dimineaţa asta îl luase cu el. Nu pentru că-şi închipuia că urmează să-l folosească, ci fiindcă, pentru prima oară în patru ani, nu era sigur că nu urmează să-l folosească.
Deschise uşa cu mâna stângă în timp ce ţinea pistolul aţintit în faţă.
Salonul era pustiu. Fusese golit.
Rakel nu mai era acolo. Nici patul nu mai era.
Harry icni după aer.
Se apropie de locul în care se aflase patul.
— Îmi pare rău, nu mai e! rosti o voce în spatele său.
Harry se răsuci cu totul. Doctorul Steffens stătea în uşă cu mâinile în buzunarele halatului alb. Bărbatul ridică o sprânceană când văzu pistolul.
254
— Unde e? gâfâi Harry.
— Îţi spun după ce laşi ăla deoparte.
Harry coborî pistolul.
— La analize, răspunse Steffens.
— E… e bine?
— Starea ei a rămas la fel: stabilă, dar incertă. Însă va trece cu bine peste această zi, dacă pentru asta îţi faci griji. Ce-i cu atâta dramă?
— Trebuie să fie supravegheată.
— În clipa asta este supravegheată de cinci membri ai personalului spitalului.
— Vom posta un poliţist înarmat în faţa uşii. Vreo obiecţie?
— Nu, dar nu depinde de mine. Îţi faci griji că ucigaşul va veni aici?
— Da.
— Pentru că e soţia celui care îl vânează? Noi nu divulgăm numărul salonului nimănui care nu este rudă.
— Asta nu a împiedicat pe cineva să se dea drept logodnicul lui Penelope Rasch şi să obţină numărul salonului ei.
— Nu?
— Voi aştepta aici până va ajunge un agent.
— În cazul ăsta, poate ai vrea o cafea?
— Nu trebuie să…
— Nu, dar ai nevoie. O clipă doar, avem nişte cafea straniu de proastă
în camera personalului.
Steffens ieşi din salon şi Harry rămase să se uite prin jur. Scaunele pe care stătuseră el şi Oleg rămăseseră unde le lăsaseră cu o zi în urmă, de o parte şi de alta a patului care nu mai era acolo. Harry se aşeză pe unul dintre ele şi se uită la podeaua gri. Îşi simţi pulsul încetinind. Cu toate astea, în continuare părea că în încăpere nu e suficient aer. O rază de lumină cădea printr-o despărţitură dintre draperii, întinzându-se pe podea între scaune, iar el observă o şuviţă de păr pe jos. O ridică. Oare Valentin venise aici s-o caute, însă ajunsese prea târziu? Harry înghiţi în sec. N-avea niciun motiv să se gândească acum la asta; Rakel era în siguranţă.
Steffens se întoarse şi-i întinse lui Harry un pahar de carton, apoi luă o gură din al său şi se aşeză pe celălalt scaun. Cei doi bărbaţi rămaseră faţă
în faţă, la mai puţin de un metru distanţă.
— Băiatul tău a fost aici, începu Steffens.
