Oleg se cutremură. Camera era menţinută rece, iar lumina albăstruie de pe faianţa albă crăpată nu făcea decât să amplifice senzaţia că te afli într-un frigider.

— Cât… cât e aici? întrebă Oleg în vreme ce-l urma pe Steffens printre şirurile de pungi cu sânge rubiniu ce atârnau înghesuite de suporturi de metal.

— Suficient cât să ne descurcăm câteva zile în cazul în care Oslo ar fi atacat de tribul Lakota, răspunse Steffens, coborând treptele ce duceau în piscina veche.

— Lakota?

 321 

— Probabil că-i ştii sub numele de Sioux, spuse Steffens, apăsând tare una dintre pungi, iar Oleg văzu cum sângele îşi schimbă culoarea, din roşu-închis într-unul ceva mai deschis. Există un mit potrivit căruia amerindienii întâlniţi de albi erau deosebit de însetaţi de sânge. Cu excepţia celor din tribul Lakota.

— Chiar? Dar albii? Setea de sânge e destul de egal împărţită între oameni?

— Ştiu că asta vă învaţă acum la şcoală. Nimeni nu-i mai bun sau mai rău. Dar crede-mă că Lakota erau şi mai buni, şi mai răi, şi erau şi cei mai buni luptători. Apaşii spuneau că, dacă i-ar fi atacat războinicii Cheyenne şi Blackfoot, şi-ar fi trimis băieţii şi bătrânii. Dac-ar fi venit cei din tribul Lakota, n-ar mai fi trimis pe nimeni. Începeau să îngâne cântece de moarte. Şi sperau să aibă parte de-un sfârşit rapid.

— Tortură?

— Când războinicii Lakota îşi ardeau prizonierii de război, o făceau treptat, cu bucăţi mici de cărbune.

Steffens se îndreptă spre un loc unde pungile cu sânge erau atârnate mai compact şi, prin urmare, era mai puţin lumină.

— Iar când prizonierii nu mai suportau, li se acorda o pauză cu mâncare şi apă, aşa încât tortura putea să dureze o zi sau două. Mâncarea aia conţinea uneori şi bucăţi din propria carne.

— Chiar e adevărat?

— Păi, la fel de adevărat ca istoria scrisă. Un războinic Lakota numit Luna-din-Spatele-Norului era faimos pentru că băuse chiar şi ultima picătură de sânge a tuturor inamicilor pe care îi ucisese. Cu siguranţă e o exagerare istorică, întrucât a omorât un număr enorm de oameni şi n-ar fi supravieţuit băutului excesiv. Sângele uman este otrăvitor în doze mari.

— Chiar aşa?

— Absorbi mai mult fier decât poate fi eliminat de corpul tău. Însă el chiar a băut sângele cuiva, asta e sigur.

Steffens se opri în dreptul unei pungi cu sânge.

— În 1871, stră-stră-străbunicul meu a fost găsit golit de sânge în tabăra Lakota a celui numit Luna-din-Spatele-Norului, în Utah, unde se dusese misionar. În jurnalul ei, bunica a scris că stră-stră-străbunica i-a mulţumit lui Dumnezeu după masacrarea tribului Lakota de la Wounded Knee în 1890. Apropo de mame…

 322 

— Da?

— Ăsta e sângele mamei tale. Mă rog, acum e al meu.

— Credeam că ea primeşte sânge?

— Mama ta are o grupă foarte rară de sânge, Oleg.

— Chiar aşa? Credeam că are o grupă destul de des întâlnită.

— Ah, sângele înseamnă mult mai mult decât grupe, Oleg. Din fericire, ea are grupa A, aşa că-i pot oferi sânge de aici.

Întinse mâinile în faţă.

— Sânge obişnuit pe care corpul ei îl va absorbi, apoi îl va transforma în picăturile de aur care sunt sângele lui Rakel Fauke. Şi apropo de Fauke, Oleg Fauke, nu te-am adus aici doar pentru a căpăta un răgaz de la a sta lângă patul ei. Mă gândeam să te întreb dacă aş putea lua o probă de sânge de la tine ca să văd dacă produci acelaşi sânge ca ea?

— Eu?

Oleg căzu pe gânduri.

— Da, de ce nu, dacă pot ajuta pe cineva?

— M-ar ajuta pe mine, crede-mă. Eşti gata?

— Aici? Acum?

Oleg întâlni privirea doctorului Steffens. Ceva îl făcea să ezite, însă nu ştia ce anume.

— Bine, serveşte-te! zise Oleg.

— Super!

Steffens vârî mâna în buzunarul drept al halatului său alb şi făcu un pas spre Oleg. Se încruntă iritat când un ton de apel vesel îi răsună în buzunarul stâng.

— Credeam că n-avem semnal aici jos, murmură el în timp ce-şi scotea telefonul.

Oleg văzu ecranul iluminând chipul doctorului şi reflectându-i-se în ochelari.

— Se pare că e de la sediul poliţiei. Medic specialist John Doyle Steffens, zise el la aparat.

Oleg auzi zgomotul altui glas.

— Nu, inspector Bratt, nu l-am văzut astăzi pe Harry Hole şi sunt sigur că nu e aici. Nu e singurul loc în care lumea trebuie să-şi închidă telefonul, aşa că poate se află într-un avion?

Steffens se uită la Oleg, care ridică din umeri.

 323 

— L-am găsit? Da, Bratt, îi voi transmite mesajul dacă va apărea aici. Pe cine aţi găsit, dacă nu sunt prea curios?… Mulţumesc, sunt conştient de jurământul de confidenţialitate, Bratt, dar credeam că ar fi de ajutor pentru Hole dacă n-ar trebui să-i vorbesc codificat. Ca să înţeleagă ce vrei să-i spui… OK, am să-i spun doar L-am găsit lui Harry Hole când îl văd. Zi plăcută, Bratt!

Steffens îşi băgă telefonul la loc în buzunar. Îl văzu pe Oleg cum îşi suflecă mâneca. Îl prinse de braţ şi-l conduse spre treptele piscinei.

— Mersi, dar am văzut pe telefon că e mult mai târziu decât credeam că e şi mă aşteaptă un pacient. Îţi vom lua altă dată sânge, Fauke.

Sivert Falkeid, şeful Delta, stătea în spatele unei dube a unităţii de intervenţie rapidă, lătrând ordine concise în timp ce se hurducau pe Trondheimsveien. În vehicul se afla o echipă de opt oameni: şapte bărbaţi şi o femeie. Iar ea nu făcea parte din echipa activă. Nicio femeie nu făcuse parte vreodată. Cerinţele de acceptare în Delta erau teoretic neutre din punct de vedere al genului, dar nu fusese nicio femeie printre cei aproximativ 100 de candidaţi din acel an, iar în trecut nu fuseseră decât cinci, ultima în mileniul trecut. Şi niciuna nu rezistase. Dar cine ştie, femeia care stătea vizavi de el părea puternică şi hotărâtă, aşa că poate avea o şansă?

— Deci nu ştim dacă acest Dreyer e acasă? întrebă Sivert Falkeid.

— Ca să fie clar, acesta e Valentin Gjertsen, vampiristul.