— Vocea ta e foarte… puternică.

— Acum mergem afară. Ne aşteaptă o maşină.

— Barul meu are happy hour, iar eu nu sunt pregătit pentru treabă, Katrine.

— Nu mergi la treabă, mergi acasă, ca să te trezeşti. Te aşteaptă Oleg.

— Oleg?

— L-am convins să descuie casa din Holmenkollen. Era atât de speriat de ce-ar fi putut găsi acolo, încât l-a pus pe Bjørn să intre primul.

Harry închise ochii . Căcat, căcat!

— Nu pot, Katrine.

— Ce nu poţi?

— Să-l sun pe Oleg şi să-i spun că sunt bine şi că ar trebui să se întoarcă

la mama sa.

— Părea destul de hotărât să aştepte acolo până te întorci, Harry.

— Nu-l pot lăsa să mă vadă în halul ăsta. Şi nici ţie nu-ţi sunt de vreun folos. Îmi pare rău, dar nici nu intră în discuţie!

Se prinse de uşă.

— Acum, pleacă!

— Să plec? Şi să te las aici?

— Voi fi bine. De acum, numai băuturi uşoare. Şi poate un pic de Coldplay.

Katrine clătină din cap.

— Vii acasă.

— Nu vin acasă.

— Nu acasă la tine.

 338 

30.

Miercuri noapte

Mai era o oră până la miezul nopţii, Olsen’s era ticsit de adulţi, iar din boxe Gerry Rafferty şi saxofonul său le suflau pletele împletite celor care stăteau prea aproape.

— Sunetul anilor 1980! ţipă Liz.

— Cred că e din anii 1970, replică Ulla.

— Da, dar în Manglerud n-a ajuns decât în anii 1980.

Începură să râdă. Ulla o văzu pe Liz clătinând din cap în direcţia unui bărbat care o privi întrebător când trecu prin dreptul mesei lor.

— E de fapt a doua oară când vin aici în decurs de o săptămână, continuă Ulla.

— Oh? La fel de distractiv a fost şi data trecută?

Ulla clătină din cap.

— Nimic nu e la fel de distractiv precum ieşitul cu tine. Trece vremea, dar tu nu te-ai schimbat deloc.

— Nu, se arătă de acord Liz, înclinându-şi capul şi cercetându-şi prietena. Dar tu, da.

— Chiar aşa? M-am îndepărtat de mine însămi?

— Nu, iar asta-i destul de enervant. Dar nu mai zâmbeşti deloc.

— Nu?

— Zâmbeşti, dar nu zâmbeşti. Nu ca Ulla din Manglerud.

Ulla îşi înclină şi ea capul.

— Ne-am schimbat.

— Da, ai un soţ, copii şi o vilă. Dar sunt nişte schimbări care nu compensează pentru zâmbet, Ulla. Ce s-a întâmplat?

— Da, ce s-a întâmplat?

Îi zâmbi lui Liz şi sorbi din pahar, apoi se uită în jur. Vârsta medie era cam la fel cu a lor, însă nu zăreau niciun chip cunoscut. Manglerud se maturizase, lumea se mutase, trecuse mai departe. Unii muriseră, alţii pur şi simplu dispăruseră. Câţiva rămăseseră acasă. Morţi şi dispăruţi.

— Ar fi o răutate să ghicesc? se întrebă Liz.

— Dă-i bătaie!

Rafferty îşi terminase cântecul şi Liz trebui să strige ca să acopere

 339 

saxofonul care începu iar să înghită totul în cale.

— Mikael Bellman din Manglerud. El ţi-a răpit zâmbetul.

— Asta chiar că e o răutate, Liz.