— Ce să fac?

— Futu-i, lasă-mă să mă gândesc! mârâi Katrine, dar se trezi cu telefonul smuls din mână.

— Smith? Sunt Harry, sunt alături de tine. Ai încuiat uşa de la birou?

Bun, fă-o acum şi stinge şi lumina! Încet şi calm.

Hallstein Smith se holba la ecranul computerului.

— Bun, am încuiat uşa şi am stins lumina, şopti el.

— Îl vezi?

 346 

— Nu. Da, acum îl văd.

Hallstein zări o siluetă care intra în capătul coridorului principal.

Aceasta se împiedică de cântar, îşi recăpătă echilibrul şi apoi continuă pe lângă boxe, apropiindu-se de camera de supraveghere. Când bărbatul trecu pe sub un bec, chipul îi fu scăldat în lumină.

— Oh, Doamne, e el, Harry! E Valentin.

— Rămâi calm!

— Da… a descuiat uşa, are chei, Harry. Poate că are şi cheia de la birou.

— E vreun geam pe-acolo?

— Da, dar e prea mic şi prea sus pe perete.

— Ceva greu cu care poţi să-l loveşti?

— Nu. Am… am totuşi pistolul.

— Ai un pistol?

— Da, în sertar. Dar n-am avut timp să mă antrenez cu el.

— Respiră, Smith! Cum arată?

— Ăăă, e negru. La sediul poliţiei mi s-a spus că e un Glock nu-ştiu-cum.

— Glock 17. Are încărcătorul la locul lui?

— Da. Şi e încărcat, aşa mi-au spus. Dar nu văd siguranţa.

— E în regulă, e în trăgaci, aşa că nu trebuie decât să apeşi trăgaciul ca să tragi.

Smith îşi lipi telefonul de gură şi şopti pe cât de încet putu:

— Aud chei în broască.

— Cât de departe e uşa?

— Doi metri.

— Ridică-te şi ţine pistolul cu ambele mâini! Aminteşte-ţi, eşti în întuneric şi el are lumina în spate, deci nu va putea să te vadă clar! Dacă e neînarmat, strigi „Poliţia, în genunchi!” Dacă vezi o armă, tragi de trei ori.

De trei ori. Ai înţeles?

— Da.

Uşa din faţa lui Smith se deschise.

Iar acolo stătea el, profilându-se pe fondul luminii din hambar.

Hallstein Smith icni după aer şi avu senzaţia că e aspirat afară din încăpere când bărbatul ridică mâna. Valentin Gjertsen.

Katrine tresări. Auzi o bubuitură în telefon, cu toate că Harry îl ţinea strâns lipit de ureche.

 347 

— Smith? strigă Harry. Smith, eşti acolo.

Niciun răspuns.

— Smith!

— L-a împuşcat Valentin! gemu Katrine.

— Nu, răspunse Harry.

— Nu? I-ai spus să tragă de trei ori, iar acum nu mai răspunde!

— Ăla a fost un Glock, nu un Ruger.

— Dar de ce…?

Katrine se opri când auzi o voce în telefon. Se uită la expresia de concentrare intensă de pe faţa lui Harry. Încercă în zadar să-şi dea seama pe cine asculta, dacă era Smith sau vocea pe care ea o auzise doar în înregistrările vechilor interviuri, vocea aceea subţire care-i dăduse coşmaruri. Care exact acum îi spunea lui Harry ce vrea să facă în continuare…

— OK! zise Harry. I-ai luat revolverul? Pune-l în sertar şi stai jos undeva de unde să-l vezi cum trebuie. Dacă e căzut în uşă, lasă-l acolo unde e. Se mişcă?… Nu, fără trusă de prim ajutor. Dacă e doar rănit, va aştepta să te apropii. Dacă e mort, e prea târziu. Iar dacă e undeva la mijloc, atunci ghinionul lui, pentru că tu nu vei face decât să stai acolo şi să-l supraveghezi. Înţelegi, Smith? Bine! Vom fi acolo în jumătate de oră, te sun când suntem în maşină. Nu-ţi lua privirea de la el şi sună-ţi soţia şi spune-i să rămână în casă şi că noi venim.

Katrine luă telefonul în timp ce Harry cobora din pat şi dispărea în baie.