Crezu că urma să-i spună ceva, înainte să-şi dea seama că el de fapt vomita.

Lui Truls îi tremurau atât de tare mâinile, încât şi le simţea chiar şi prin cracii pantalonilor.

Ulla era beată. Chiar şi aşa, stătea pe marginea canapelei şi ţinea în faţa sa sticla de bere pe care i-o dăduse el ca pe o armă defensivă.

— Imaginează-ţi, e prima oară când sunt la tine acasă şi ne cunoaştem… de câţi ani? zise ea, amestecând uşor cuvintele.

— De la 15 ani, răspunse Truls, care în clipa aceea nu era chiar capabil de calcule matematice complicate.

Ea zâmbi în barbă şi dădu aprobator din cap sau, mai degrabă, capul îi căzu în faţă.

 348 

Truls tuşi.

— A cam început să bată vântul afară. Această Emilia…

— Truls?

— Da?

— Poţi să-ţi imaginezi că mi-o tragi?

El înghiţi în sec, iar ea chicoti fără să ridice privirea.

— Truls, sper că pauza aia nu înseamnă că…

— Sigur că pot, răspunse Truls.

— Bine! Bine! făcu ea.

Săltă capul şi se holbă la el cu o expresie lipsită de concentrare.

— Bine!

Capul i se legăna pe gâtul subţire, ca şi cum îi devenise cumva îngreunat de ceva. O atmosferă încărcată de tensiune. Gânduri grele. Asta era şansa lui, la care tot visase, dar nu-şi închipuise niciodată că o va căpăta: i se acordase permisiunea de-a i-o trage Ullei Swart.

— Ai un dormitor în care să rezolvăm?

El se uită la ea şi aprobă. Femeia zâmbi, deşi nu părea bucuroasă. La dracu’ cu asta! Ulla Swart era încinsă, şi asta era tot ce conta acum. Truls se pregătea să întindă mâna şi s-o mângâie pe obraz, însă aceasta nu voia să-l asculte.

— E ceva în neregulă, Truls?

— În neregulă? Nu, cum ar putea să fie?

— Pari atât de…

El aşteptă. Dar nu urmă nimic.

— Atât de? o ajută el.

— De pierdut!

În locul mâinii lui se mişcă a ei, îi mângâie obrazul lui Truls.

— Bietul, bietul Truls!

Se pregătea să-i dea peste mână. Să-i dea peste mână Ullei Swart, care, după toţi aceşti ani, întindea mâna să-l atingă fără dispreţ sau dezgust. Ce naiba era în neregulă cu el? Femeia voia să şi-o tragă pur şi simplu, iar asta era o misiune cu care el se putea descurca, doar n-avusese niciodată

asemenea probleme. Tot ce trebuia să facă acum era să se ridice amândoi de pe canapea, să se ducă în dormitor, să-şi dea jos hainele şi să lase cocoşelul să alunece în gaură. Iar ea putea să ţipe şi să geamă şi să se vaite, el tot n-avea de gând să se oprească până ce…

 349 

— Plângi, Truls?

Plângea? Evident că era atât de beată, încât îşi imagina lucruri.

O văzu retrăgându-şi mâna şi ducându-şi-o la buze.

— Lacrimi sărate adevărate. Te supără ceva?

Iar acum le simţi şi Truls. Simţi lacrimile fierbinţi care îi alunecau pe obraji. Îşi simţi şi nasul începând să-i curgă. Simţi presiunea din gât în timp ce încerca să înghită ceva prea mare, ceva ce ori avea să-l sufoce, ori să-l facă să explodeze.

— Eu sunt de vină? întrebă ea.

Truls clătină din cap, incapabil să răspundă.

— Atunci… Mikael?

Era o întrebare atât de cretină, încât aproape că-l înfurie. Normal că nu era Mikael. De ce naiba ar fi fost Mikael? Omul care trebuia să fie cel mai bun prieten al său, dar care, încă de când erau mici, profitase de fiecare ocazie să-l necăjească în faţa celorlalţi, ca mai apoi să-l împingă în faţa când erau ameninţaţi cu vreo bătaie. Şi care, mai târziu, în poliţie, îl pusese pe Beavis să facă toate treburile murdare, pentru ca Mikael Bellman să poată ajunge cel care era azi. De ce stătea Truls şi plângea pentru aşa ceva, pentru o prietenie care nu fusese mai mult decât doi proscrişi aduşi laolaltă şi-n cadrul căreia unul dintre ei se transformase într-un om de succes şi celălalt într-un ratat jalnic? La dracu’! Atunci, ce era? De ce, atunci când ratatul avea şansa să se revanşeze pentru tot ce pierduse şi să-i fută nevasta, el începea să plângă ca o bătrânică? Acum Truls vedea lacrimi şi în ochii Ullei. Ulla Swart. Truls Berntsen. Mikael Bellman. Fuseseră ei trei. Şi restul Manglerudului se putea duce dracului.

Pentru că ei n-aveau pe nimeni. Doar unul pe altul.

Ea scoase o batistă din geantă şi se şterse uşor la ochi.

— Vrei să plec? se smiorcăi ea.

— Eu…

Truls nu-şi mai recunoştea propriul glas.

— Să fiu al naibii dacă ştiu, Ulla.

— Şi eu la fel, râse ea, apoi se uită la petele de machiaj de pe batistă şi o puse la loc în geantă. Iartă-mă, Truls! Probabil că a fost o idee proastă.

Acum plec.

El încuviinţă.