— Şi-atunci de ce-mi spui toate astea, Steffens? De ce nu mă consolezi?
— Pentru că sunt destul de sigur că ştii că de fapt consolarea este o iluzie. Ca inspector criminalist, transmiţi mult mai multe decât spui. Le oferi oamenilor o senzaţie de dreptate liniştitoare, de ordine şi de siguranţă. Însă nu există un adevăr perfect, obiectiv, nici dreptate adevărată.
— Are dureri?
— Nu.
Harry dădu aprobator din cap.
— Pot fuma aici?
— În biroul unui medic dintr-un spital public?
— Pare liniştitor, dacă fumatul e atât de periculos pe cât se spune.
Steffens zâmbi.
— O infirmieră mi-a spus că un îngrijitor a găsit scrum pe podeaua de
287
sub patul din salonul 301. Aş prefera s-o fi făcut afară. Apropo, fiul tău cum face faţă la toate astea?
Harry ridică din umeri.
— Supărat. Speriat. Furios.
— L-am văzut mai devreme. Oleg, nu-i aşa? A rămas în 301 pentru că
nu vrea să fie aici?
— N-a vrut să mă însoţească sau să vorbească cu mine. Crede că o las baltă fiindcă muncesc în continuare la caz, în timp ce ea zace aici.
Steffens încuviinţă.
— Tinerii au mereu o încredere demnă de invidiat în propriile judecăţi morale. Dar s-ar putea să aibă şi dreptate, căci eforturile tot mai asidue ale poliţiei nu reprezintă întotdeauna cea mai eficientă modalitate de-a lupta cu infracţiunile.
— Adică?
— Ştii ce anume a făcut să scadă rata criminalităţii din SUA în anii 1990?
Harry clătină din cap, apoi îşi lăsă mâinile pe cotierele scaunului şi se uită la uşă.
— Gândeşte-te ca la un respiro de la celelalte lucruri pe care le ai pe cap. Ghiceşte.
— Nu ştiu ce să zic despre ghicit. E general acceptat că a fost politica de toleranţă zero a primarului Giuliani şi o prezenţă sporită a poliţiei.
— Şi e greşit. Pentru că rata criminalităţii nu a scăzut doar în New York, ci pe tot teritoriul SUA. Răspunsul stă, de fapt, în legile mai libere ale avortului introduse în anii 1970.
Steffens se lăsă pe spate în scaun şi se opri, pentru a-l lăsa pe Harry să
gândească singur.
— Femei singure, libertine, care făceau sex cu bărbaţi ce dispăreau a doua zi sau când îşi dădeau seama că le lăsaseră gravide. Sarcinile de acest gen au fost o bandă rulantă ce-a produs odrasle criminale secole de-a rândul. Copii fără taţi, fără limite, fără o mamă care să le ofere o educaţie sau sprijin moral ori să-i înveţe căile Domnului. Aceste femei ar fi curmat cu mare bucurie vieţile propriilor embrioni dacă n-ar fi riscat să fie pedepsite pentru asta. Iar apoi, în anii 1970, au primit ce şi-au dorit. SUA au cules fructele holocaustului care a fost rezultatul legilor liberale ale avortului, 15–20 de ani mai târziu.
288
— Hmm! Şi mormonii ce-au zis despre asta? Sau nu eşti mormon?
Steffens zâmbi şi-şi împleti degetele.
— Sprijin Biserica în mai tot ce spune, Hole, dar nu şi când se opune avortului. În cazul ăsta, îi sprijin pe păcătoşi. În anii 1990, oamenii obişnuiţi puteau să meargă pe străzile din oraşele americane fără să
trebuiască să le fie teamă că vor fi jefuiţi, violaţi şi ucişi. Pentru că acela care i-ar fi ucis fusese deja eliminat din uterul mamei sale, Harry. Însă nu-i sprijin pe păcătoşii liberali când vine vorba de cererile pentru aşa-zisele avorturi libere. Potenţialul de bine şi rău al unui fetus, 20 de ani mai târziu, este în beneficiul sau afectează societatea atât de mult încât decizia avortului să fie luată de această societate, nu de o iresponsabilă
care bântuie străzile după vreunul cu care să se culce la noapte.
Harry se uită la ceas.
— Sugerezi un avort reglementat de stat?
— Nu-i o treabă plăcută, evident. Indiferent cine o face, ar trebui să o considere o… o chemare.
— Glumeşti, nu?
Steffens îi susţinu privirea lui Harry câteva secunde. Apoi zâmbi din nou.
— Desigur. Cred cu tărie în inviolabilitatea individului.
