Trei gloanţe.

 355 

Nu pentru că era normal, ci pentru că aşa era muzica, aşa decurgea povestea. Trebuiau să fie trei.

Se apropia ceva; semăna cu nişte copite ce loveau cu putere pământul, împingând aerul şi îndoind copacii.

Apoi veni şi ploaia.

 356 

31.

Miercuri noapte

Harry stătea la masa din bucătăria lui Smith, cu o ceaşcă de cafea în mâini şi un prosop în jurul gâtului. Picăturile de ploaie cădeau din hainele lui pe podea. Vântul continua să urle şi ploaia răpăia cu putere în geamuri, făcând maşinile de poliţie să pară nişte OZN-uri cu luminile lor rotitoare.

Era ca şi cum apa încetinise uşor în curenţii de aer. Luna. Mirosea a lună.

Harry ajunsese la concluzia că Hallstein Smith – care stătea în faţa lui –

era încă în stare de şoc. Pupilele îi erau dilatate, iar expresia îi era apatică.

— Eşti suficient de sigur…

— Da, acum e mort de-a binelea, Hallstein, răspunse Harry. Dar nu-i deloc sigur că acum aş mai fi în viaţă dacă nu i-ai fi luat revolverul când l-ai lăsat acolo.

— Nu ştiu de ce am făcut-o, doar credeam că e mort, şopti Smith cu un glas metalic, ca de robot, apoi îşi coborî privirea la masa pe care se afla un revolver cu ţeavă lungă lângă pistolul cu care îl rănise pe Valentin.

Credeam că l-am lovit în mijlocul pieptului.

— Acolo l-ai lovit, răspunse Harry.

Luna. Asta spuseseră astronauţii. Că luna mirosea a praf de puşcă ars.

Mirosul provenea parţial de la pistolul pe care Harry îl ţinea în geacă, dar mai ales de la Glockul de pe masă. Ridică revolverul roşu al lui Valentin. Îi mirosi ţeava. Şi ea mirosea a praf de puşcă, dar nu la fel de tare. Katrine veni în bucătărie cu picăturile de ploaie căzându-i din părul negru.

— Echipa de la faţa locului se ocupă acum de Gjertsen.

Se uită la revolver.

— S-a tras cu el, anunţă Harry.

— Nu, nu, şopti Hallstein, clătinând mecanic din cap. Doar l-a aţintit spre mine.

— Nu acum, adăugă Harry, uitându-se la Katrine. Mirosul de praf de praf puşcă rămâne câteva zile.

— Marte Ruud? întrebă Katrine. Crezi că…?

— Eu am tras primul, o întrerupse Smith, ridicându-şi spre ea ochii sticloşi. L-am împuşcat pe Valentin. Iar acum e mort.

Harry se aplecă în faţă şi-i puse o mână pe umăr.

 357 

— Şi de aceea eşti în viaţă, Hallstein.

Smith încuviinţă încetişor.

Harry îi făcu semn cu privirea lui Katrine că ar trebui să rămână să aibă

grijă de Hallstein, iar el se ridică.

— Mă duc în hambar.

— Nu mai departe de-atât, replică imediat Katrine. Vor dori să stea de vorbă cu tine.

Harry alergă din casă până la hambar, dar tot era fleaşcă atunci când ajunse la birou. Se aşeză la masa de lucru şi-şi lăsă privirea să rătăcească

prin încăpere. Se opri la desenul unui om cu aripi de liliac. Emana mai multă singurătate decât ciudăţenie. Posibil pentru că părea extrem de familiar. Harry închise ochii.

Trebuia să bea ceva. Împinse gândul departe şi deschise ochii. Ecranul computerului din faţa sa era împărţit în două, câte o fereastră pentru fiecare cameră de supraveghere. Derulă înapoi la minutele dinaintea miezului nopţii, adică momentul aproximativ în care îi sunase Smith. După

vreo 20 de secunde, o siluetă alunecă în cadru în faţa porţii. Valentin.

Venise din stânga. De pe şoseaua principală? Autobuz? Taxi? Avea o cheie scoasă la imprimantă deja pregătită, cu care descuie poarta şi se strecură

în curte. Aceasta se închise în urma lui, însă zăvorul nu se trase la loc.

După 15–20 secunde, Harry îl văzu pe Valentin pe cealaltă imagine, cea cu boxele goale şi cântarul. Valentin aproape că se dezechilibrase pe platforma metalică de cântărire, iar cadranul din spatele său huruise şi indicase că monstrul care omorâse atâţia oameni, pe unii dintre ei cu mâinile goale, nu cântărea decât 74 de kilograme, cu 22 mai puţine decât Harry. Apoi Valentin se îndreptă spre camera de supraveghere ca şi când s-ar fi uitat direct în obiectiv, deşi nu o văzuse. Înainte să dispară din cadru, îşi duse mâna la buzunarul interior al gecii. Tot ce vedea Harry acum erau boxele goale, cântarul şi partea superioară a umbrei lui Valentin. Reconstitui acele secunde, amintindu-şi fiecare cuvânt al discuţiei sale telefonice cu Hallstein Smith. Restul zilei şi al orelor petrecute cu Katrine dispăruseră complet, însă acele secunde îi rămăseseră întipărite în memorie. Mereu fusese aşa: de câte ori bea, creierul său privat se învelea într-un strat de teflon, iar creierul poliţist reţinea propriul strat de adeziv, ca şi cum o parte voia să uite, iar cealaltă

trebuia să-şi amintească. Afacerile Interne urmau să transcrie un raport de

 358 

interogatoriu foarte lung dacă voiau să includă toate detaliile pe care şi le putea aminti el.

Harry văzu marginea uşii apărând în cadru când o deschise Valentin, apoi umbra lui ridică un braţ, după care îl lăsă să cadă.

Harry dădu înregistrarea pe repede-înainte.

Îl văzu pe Hallstein din spate cum se strecoară pe lângă boxe şi iese afară.

Iar un minut mai târziu, Valentin se târa şi el în aceeaşi direcţie. Acum Harry încetini filmarea. Valentin se sprijinea de boxe, gata să se prăbuşească dintr-o clipă în alta. Dar continuă să meargă, metru cu metru.

Rămase pe cântar, clătinându-se. Acesta arăta acum cu un kilogram şi jumătate mai puţin decât atunci când intrase. Harry aruncă o privire la balta de sânge de pe podeaua din spatele ecranului computerului, înainte să urmărească iar cum Valentin se chinuia să deschidă uşa. Şi acolo putu să-i simtă dorinţa de-a supravieţui. Doar dacă nu cumva era teama de-a fi prins? Îi trecu prin minte că această filmare avea s-ajungă în mod inevitabil la un moment dat în presă, după care avea să fie postată şi pe YouTube.

Chipul palid al lui Bjørn Holm se ivi în uşă.