Harry alerga cu Glockul într-o mână şi cu telefonul în cealaltă.

În câmp deschis. La vale, cu vântul în spate. Valentin era rănit, aşa că ar fi ales cea mai accesibilă cale de-a se îndepărta cât mai mult de cei care în curând aveau să vină pe urmele sale. Harry simţea impulsurile electrice pe care picioarele le transmiteau spre cap şi cum stomacul i se revolta încă o dată, aşa că înghiţi în sec, ca să nu vomite. Se gândi la o cărare prin pădure. Se gândi la un tip îmbrăcat în echipament Under Armour în faţa sa pe cărare. Şi fugi.

Se apropia de pădure, aşa că încetini. Ştia că trebuia să fie cu vântul în faţă când avea să schimbe direcţia.

Un mic adăpost aproape distrus se distingea printre copaci. Plăci de lemn putrede şi un acoperiş de tablă ruginit şi măcinat. Pentru unelte, probabil, sau vreun loc în care animalele să se poată feri de ploaie.

Harry îndreptă telefonul spre adăpost. Nu auzea nimic în afară de furtună, era întuneric şi cu greu ar fi fost în stare să miroasă sângele într-o zi călduroasă şi cu vântul bătând din direcţia care trebuie. Cu toate astea, ştia că Valentin e acolo. Aşa cum pur şi simplu ştia lucruri când şi când, şi totuşi se înşela în privinţa lor.

Îndreptă iar lumina spre sol. Acum spaţiul dintre picăturile de sânge era mai mic. Valentin încetinise şi el aici. Pentru că voia să evalueze situaţia.

Sau pentru că era epuizat. Pentru că trebuia să se oprească. Iar sângele –

care până acum dusese într-o linie dreaptă – cotea într-acolo. Către adăpost. Nu se înşelase.

Harry porni spre peticul de pădure din dreapta adăpostului. Alergă

 353 

între copaci înainte să se oprească, apoi stinse lanterna de la telefon, ridică Glockul şi se deplasă într-un arc, în aşa fel încât să se apropie de adăpost din cealaltă direcţie. Se lăsă la pământ, ca să înainteze târâş.

Acum vântul îi bătea în faţă, ceea ce scădea şansele ca Valentin să-l audă. Purta sunetele spre el, iar Harry auzea sirenele poliţiei în depărtare, crescând şi scăzând în intensitate printre rafalele de vânt.

Se târî peste un trunchi doborât. Un fulger scurt. Iar acolo, o siluetă

profilată pe peretele adăpostului. Era el. Stătea între doi copaci cu spatele la Harry, la doar cinci sau şase metri în faţa sa.

Harry luă la ţintă silueta cu pistolul.

— Valentin!

Ţipătul său fu parţial înghiţit de huruitul întârziat al tunetului, însă văzu cum silueta din faţa sa înţepeneşte.

— Te-am luat la ţintă, Valentin. Lasă arma jos!

Era ca şi cum vântul încetinise dintr-odată. Iar Harry mai auzi un zgomot. Ascuţit. Un râs.

— Harry. Ai ieşit iar la joacă.

— N-ar trebui să renunţi până ce sorţii nu se întorc în favoarea ta. Lasă

arma jos!

— M-ai găsit. Cum ai ştiut că voi sta în faţa adăpostului, şi nu înăuntru?

— Pentru că te cunosc, Valentin. Credeai că am să caut mai întâi în cel mai evident loc, iar tu să stai afară şi să mai trimiţi un ultim suflet pe lumea cealaltă.

— Tovarăşi de drum.

Valentin tuşi – o tuse umedă.

— Suntem suflete-pereche, aşa că sufletele noastre trebuie să se afle în acelaşi loc, Harry.

— Lasă arma jos sau te împuşc!

— Eu mă gândesc adesea la mama, Harry. Tu te gândeşti?

Harry văzu cum capul lui Valentin se legăna înainte şi înapoi în întuneric. Brusc, fu luminat de încă un fulger. Alte picături de ploaie. Mari şi grele de această dată, nu împrăştiate de vânt. Se aflau în mijlocul furtunii.

— Cred că e singura persoană pe care am urât-o vreodată mai mult decât pe mine însumi. Încerc să fac mai mult rău decât a făcut ea, dar nu ştiu dacă-i posibil. M-a distrus.

 354 

— Şi mai rău nu-i posibil? Unde e Marte Ruud?

— Nu, nu e posibil. Pentru că eu sunt unic, Harry. Eu şi cu tine, noi nu suntem ca ei. Suntem unici.

— Îmi pare rău să te dezamăgesc, Valentin, dar eu nu sunt unic. Unde e Marte?

— Două veşti proaste, Harry. Unu. De fata roşcată poţi uita. Doi. Da, chiar eşti unic.

Alte hohote de râs.

— Nu e un gând plăcut, nu-i aşa? Să te refugiezi în normalitate, în mediocritatea turmei şi să crezi că locul tău e-acolo, că acolo eşti tu însuţi.

Însă Harry cel adevărat e chiar aici. Şi te întrebi dacă să mă omori sau nu.

Te foloseşti de fetele astea, Aurora, Marte, ca să-ţi alimentezi ura intensă.

Pentru că acum e rândul tău să decizi dacă cineva trebuie să trăiască sau să moară, şi-ţi face plăcere. Îţi face plăcere să fii Dumnezeu. Ai visat să fii ca mine. Ţi-ai tot aşteptat rândul să fii un vampir. Recunoşti setea – fii sincer şi gata, Harry! Într-o bună zi vei bea şi tu.

— Eu nu sunt tu, zise Harry şi înghiţi în sec.

Îşi auzi vuietul din cap. Simţi o rafală proaspătă de vânt. O nouă

picătură de ploaie, împrăştiată pe mâna cu care ţinea pistolul. Asta era.

Curând, aveau să iasă din mijlocul furtunii.

— Eşti la fel ca mine, continuă Valentin. Şi de aceea te şi păcăleşti. Eu şi cu tine, noi credem că suntem nişte ticăloşi inteligenţi, dar la final toţi suntem păcăliţi, Harry.

— Nu…

Valentin se răsuci şi Harry avu timp să vadă ţeava lungă aţintită spre el înainte să apese trăgaciul Glockului. O dată, de două ori. Apoi fulgerul lumină pădurea şi Harry văzu trupul lui Valentin: la fel ca fulgerul, era încremenit într-un contur zimţat pe fondul cerului. Ochii îi erau mari, gura deschisă, iar partea din faţă a bluzei era scăldată de sânge. În mâna dreaptă ţinea o creangă ruptă pe care o îndreptase spre Harry. Apoi se prăbuşi.

Harry se ridică în picioare şi se apropie de Valentin, care se holba în gol, îngenuncheat şi cu trunchiul sprijinit de unul dintre copaci. Era mort.

Aţinti pistolul spre pieptul lui Valentin şi trase din nou. Pârâitul unui tunet înghiţi zgomotul împuşcăturii.