Auzi zăpada scârţâind.

— O vacanţă plăcută, Harry?

— Am supravieţuit cu toţii, fru Syvertsen. Văd că totuşi nu te-ai săturat

 372 

de schiat.

— Vremea pentru schi e vreme pentru schi, răspunse ea, împingându-şi un şold înainte.

Costumul de schi părea să fi fost croit direct pe ea. Îşi ţinea schiurile de cros într-o mână – fără niciun dubiu erau la fel de uşoare ca heliul, de parcă ar fi fost beţişoare chinezeşti.

— N-ai vrea să dai şi tu o tură rapidă, Harry? Am putea da o fugă spre lacul Tryvann cât doarme toată lumea.

Îi zâmbi, iar lumina becului de deasupra i se reflectă pe buzele acoperite cu un soi de cremă împotriva frigului.

— E uşor şi… alunecos.

— N-am schiuri, răspunse Harry, zâmbindu-i la rândul său.

Ea râse.

— Glumeşti? Eşti norvegian şi n-ai o pereche de schiuri?

— Da, ştiu, trădare.

Harry aruncă o privire spre ziar, uitându-se la dată. 4 martie.

— Parcă-mi amintesc că n-aţi avut nici pom de Crăciun.

— Şocant, nu? Cineva ar trebui să ne raporteze.

— Ştii ceva, Harry? Uneori te invidiez.

Harry ridică privirea.

— Dai impresia că nu dai doi bani, doar încalci toate regulile. Uneori mi-aş dori să fiu şi eu aşa frivolă.

Harry râse.

— Cu genul ăsta de apropouri nu mă îndoiesc că vei avea parte şi de fricţiune, şi de o alunecare uşoară, fru Syvertsen.

— Poftim?

— Tură plăcută! o salută Harry cu ziarul făcut sul în timp ce se întorcea în casă.

Se uită la poza lui Mikael Bellman cel cu un singur ochi. Poate că de aceea părea privirea lui atât de neclintită. Era uitătura unui tip sigur pe sine că ştie adevărul. Privirea unui preot. O privire ce poate converti mulţimea.

Adevărul e că nu vom şti niciodată sigur.

Dar la final toţi suntem păcăliţi, Harry.

Se vedea? Oare îndoiala lui se vedea?

Rakel stătea la masa din bucătărie, unde turna cafea pentru amândoi.

 373 

— Te-ai trezit deja? o întrebă el şi o sărută pe frunte.

Părul îi mirosea vag a vanilie şi a Rakel-adormită, mirosul lui preferat.

— Tocmai a sunat Steffens, îl anunţă ea, strângându-l de mână.

— Ce voia atât de devreme?

— Doar să întrebe cum mai merg lucrurile. L-a chemat pe Oleg pentru o scurtă vizită după ce i-a luat proba aia de sânge, înainte de Crăciun. Spune că nu există niciun motiv de îngrijorare, însă vrea să vadă dacă ar putea fi vreo legătură genetică ce-ar putea explica acel „ceva”.

Ceva. Se îmbrăţişaseră toţi trei după ce Rakel se întorsese acasă de la spital. Vorbiseră mult. Îşi făcuseră mai puţine planuri. Stătuseră pur şi simplu împreună. Apoi, ca şi cum cineva aruncase o piatră în apă, suprafaţa devenise ca înainte. Ca de gheaţă. Dar chiar şi-aşa, părea că

ceva se mişcă totuşi în abisul de dedesubt.

— Niciun motiv de îngrijorare, repetă Harry, pentru sine şi pentru ea.

Dar tot ţi-ai făcut griji?

Rakel ridică din umeri.

— Tu te-ai mai gândit la bar?

Harry se aşeză şi luă o gură de cafea.

— Când eram ieri acolo, m-am gândit că o să-l vând. Nu ştiu nimic despre cum se conduce un bar şi nici nu-mi pare că aş avea cine ştie ce chemare să servesc tineri cu gene potenţial lipsite de noroc.

— Dar…

Harry îşi trase pe el o bluză fleece.

— Lui Øystein îi place enorm să lucreze acolo. Şi nu se mai serveşte din stoc, sunt sigur. Un acces facil, nelimitat pare să-i ajute pe unii să se adune. Şi chiar ajunge să merite.

— Nu mă surprinde, când se laudă cu două crime ale vampiristului, un schimb de focuri în apropiere şi Harry Hole în spatele tejghelei.

— Hmm! Nu, cred doar că ideea cu temele muzicale ale lui Oleg funcţionează. Diseară nu vor fi decât cele mai stilate doamne trecute de 50 de ani. Lucinda Williams, Emmylou Harris, Patti Smith, Chrissie Hynde…

— De dinaintea erei mele, scumpule.

— Mâine avem jazz din anii 1960, iar chestia interesantă e că aceiaşi oameni care vin în serile de punk vin şi pentru asta. O dată pe săptămână, facem o seară Paul Rodgers în memoria lui Mehmet. Øystein spune că ar trebui să avem şi-un concurs cu întrebări din muzică. Şi…