Truls nu-i răspunse. Părea mai degrabă surprins, ca şi cum nici măcar nu se gândise la asta. Iar Mona se întreba ce se petrecea în spatele feţei ăleia ciupite de vărsat, nu deosebit de atrăgătoare, cu falca aia grea şi ochii mereu umezi. Aproape că-i părea rău pentru el. Aproape.
— Acum plec, Berntsen. Ţinem legătura.
— O ţinem?
— Poate că nu.
După ce Mona străbătu o oarecare distanţă prin parc, făcu un ocol şi îl văzu pe Truls Berntsen în lumina unuia dintre reflectoarele Monolitului.
Bărbatul stătea acolo cu mâinile în buzunare, adus de spate, căutând ceva.
Părea atât de incredibil de singur, la fel de nemişcat precum blocurile de piatră din jurul său.
Harry se uita fix la tavan. Încă nu veniseră fantomele. Poate că în noaptea asta nici n-aveau s-o facă. Nu se ştia niciodată. Însă acum aveau un nou membru. Cum o să arate Mehmet când o să vină? Harry alungă
gândul şi ascultă liniştea. Holmenkollen era liniştit, chiar nu aveai cum să
negi asta. Prea liniştit. El prefera să audă oraşul de afară. Ca noaptea în junglă, plină de zgomote care te-ar putea avertiza în beznă, spunându-ţi când se apropie ceva şi când nu. Liniştea conţinea prea puţine informaţii.
308
Dar nu asta era problema, ci faptul că alături nu era nimeni.
Dacă număra, atunci numărul de nopţi în care împărţise patul cu cineva era clar mai mic. De ce se simţea singur el, un tip care căutase mereu solitudinea şi care nu avusese niciodată nevoie de cineva?
Se întoarse pe o parte şi încercă să închidă ochii.
Nu avea nevoie de cineva acum. Nu avea nevoie de nimeni. Nu avea nevoie de oricine.
Avea nevoie de ea.
Un scârţâit. De la pereţii din buşteni. Sau de la podele. Poate că furtuna sosea mai devreme. Sau întârziau fantomele.
Se întoarse pe partea cealaltă. Închise ochii la loc.
Scârţâitul venea de dincolo de uşa dormitorului, dar foarte aproape.
Se ridică, se apropie de ea şi o deschise.
Era Mehmet.
— L-am văzut, Harry.
În locul ochilor acum avea două orbite negre ce scânteiau şi scoteau fum.
Harry se trezi tresărind.
Telefonul îi torcea precum o pisică pe noptiera de alături.
— Da?
— Sunt doctorul Steffens.
Harry simţi o durere subită în piept.
— E vorba de Rakel.
Normal că era vorba de Rakel. Iar Harry ştia că Steffens îi spunea asta doar pentru a-i oferi clipele necesare să se întărească pentru veste.
— Nu o putem trezi din comă.
— Poftim?
— Nu se poate trezi.
— E… va…?
— Nu ştim, Harry. Ştim că ai o mulţime de întrebări, dar şi noi avem.
Chiar nu-ţi pot spune altceva în afară de faptul că facem tot posibilul aici.
Harry îşi muşcă interiorul obrazului ca să fie sigur că nu e doar premiera mondială a unui nou coşmar.
— Bine, bine! O pot vedea?
— Nu acum, am dus-o la terapie intensivă. Te sun de îndată ce vom afla mai multe. Dar s-ar putea să mai dureze ceva, iar Rakel s-ar putea să mai
309
