— Aştepţi pe cineva?
— Da, zise Harry. Şi iată-l, în sfârşit!
Hallstein văzu două persoane intrând pe uşa din celălalt capăt al încăperii. Un tânăr înalt şi brunet şi un bărbat trecut de 50 de ani, cu păr blond şi ochelari dreptunghiulari fără rame. Îl izbi faptul că tânărul semăna cu Rakel, însă la celălalt individ era totuşi ceva cunoscut.
— Unde l-am mai văzut pe tipul cu ochelari? se întrebă Hallstein.
— Nu ştiu. E hematolog, John D. Steffens.
— Şi ce caută aici?
Hallstein îl văzu pe Harry cum trage adânc aer în piept.
— E aici pentru a pune capăt acestei poveşti. Doar că nu o ştie încă.
Iar în acel moment preşedintele juriului sună dintr-un clopoţel şi anunţă cu un glas bubuitor că e timpul să se întoarcă în amfiteatru.
John D. Steffens îşi făcea loc printre cele două şiruri de scaune urmat îndeaproape de Oleg Fauke. Steffens aruncă o privire prin sală, încercând să-l localizeze pe Harry Hole. Şi-şi simţi inima oprindu-se când îl zări pe tânărul blond de pe rândul din spate. În aceeaşi clipă Anders îl văzu şi el,
443
iar Steffens observă teama de pe chipul tânărului. Steffens se întoarse spre Oleg şi-i spuse că uitase de o întâlnire şi că trebuie să plece.
— Ştiu, răspunse Oleg, dar nu dădu niciun semn că ar vrea să se dea din drum.
Steffens băgă de seamă că băiatul era aproape la fel de înalt ca falsul său tată, Harry.
— Însă acum vei lăsa chestia asta să-şi urmeze cursul firesc, Steffens.
Băiatul îşi lăsă uşor mâna pe umărul lui Steffens, însă medicul specialist simţi că e împins în scaunul din spatele său. Se aşeză şi-şi simţi pulsul domolindu-se. Demnitate. Da, demnitate. Oleg Fauke ştia. Ceea ce însemna că ştia şi Harry. Şi nu-i oferise nicio şansă de scăpare. Iar după
reacţia lui Anders, era evident că nici el nu ştiuse nimic. Fuseseră păcăliţi.
Păcăliţi să se afle amândoi aici. Acum ce urma?
Katrine Bratt se aşeză între Harry şi Bjørn exact când preşedintele juriului începu să vorbească pe podium:
— Candidatul a primit o întrebare ex auditorio. Harry Hole, te rog să
începi!
Katrine se uită surprinsă la Harry.
— Mulţumesc!
Katrine vedea bine şi surprinderea de pe chipurile celorlalţi, unii dintre ei cu zâmbetul pe buze, ca şi cum se aşteptau la vreo glumă. Până şi Hallstein Smith părea amuzat când se întoarse pe podium.
— Felicitări! începu Harry. Eşti foarte aproape să-ţi îndeplineşti ţelul, iar eu trebuie să-ţi mulţumesc pentru contribuţia ta la rezolvarea cazului vampiristului.
— Eu ar trebui să îţi mulţumesc, replică Smith cu o mică plecăciune.
— Da, poate, zise Harry. Desigur, am găsit persoana care trăgea sforile şi-l dirija pe Valentin. Şi, cum a subliniat Aune, toată disertaţia ta se bazează pe asta. Deci aici ai avut noroc.
— Am avut.
— Însă mai sunt vreo două lucruri la care ne-ar plăcea să primim răspunsuri.
— O să mă străduiesc, Harry.
— Îmi amintesc momentul în care am văzut înregistrarea cu Valentin intrând în hambarul tău. Ştia exact unde merge, dar nu şi despre cântarul
444
din faţa uşii. A intrat triumfător, fără să-şi facă griji, convins că îl aşteaptă
teren solid sub picioare. Şi aproape că şi-a pierdut echilibrul. De ce se întâmplă asta?
— Unele lucruri le luăm ca atare, răspunse Smith. În psihologie, o numim raţionalizare, ceea ce practic înseamnă că simplificăm lucrurile.
Fără raţionalizare, lumea ar fi de necontrolat, iar creierul nostru ar deveni supraîncărcat cu toate incertitudinile cărora trebuie să le facem faţă.
— Iar asta explică şi de ce coborâm fără nicio grijă un şir de trepte spre pivniţă, fără să ne gândim că ne-am putea lovi cu capul de o ţeavă de apă.
— Exact.
— Însă, după ce am făcut-o o dată, ne amintim data următoare – cel puţin majoritatea o face. De aceea Katrine Bratt are grijă când păşeşte pe cântarul din hambarul tău, însă abia a doua oară. Deci niciun mister că am găsit sânge şi piele aparţinându-ne mie şi ţie pe ţeava aceea de apă din pivniţa lui Hell, însă nu şi de la el. O fi învăţat să se aplece la timp… din copilărie. Altminteri i-am fi găsit ADN-ul, pentru că acesta poate fi găsit chiar şi după mulţi ani pe o suprafaţă ca a ţevii de apă.
