— Cum Dumnezeu să fi ajuns acolo?
— L-ai pus tu, răspunse Harry.
— Eu? Eu n-am avut de-a face cu acel revolver.
— Era revolverul tău, Smith.
— Al meu? Eu n-am avut în viaţa mea un revolver, poţi foarte bine să
verifici la Registrul armelor de foc.
— În care acest revolver este înregistrat pe numele unui marinar din Farsund. Pe care l-ai tratat pentru schizofrenie.
— Un marinar? Harry, ce tot zici acolo? Tu singur ai spus că Valentin te-a ameninţat cu revolverul în barul ăla, când l-a ucis pe Mehmet Kalak.
— L-ai primit înapoi după aia.
Un val de agitaţie se răspândi printre cei din amfiteatru, urmat de un murmur şi de scaune mişcate.
Preşedintele juriului se ridică, arătând ca un cocoş înfoiat când îşi desfăcu braţele acoperite de robă pentru a cere să se facă linişte.
— Scuză-mă, herr Hole, dar asta e o dezbatere! Dacă ai informaţii pentru poliţie, ţi-aş sugera să te adresezi autorităţilor competente, nu să
le aduci în lumea academică.
— Domnule preşedinte, stimaţi adversari, replică Harry, oare nu este de o importanţă fundamentală examinarea acestei teze de doctorat dacă
se bazează pe o interpretare eronată a unui studiu de caz? Nu asta ar trebui lămurit într-o dezbatere?
— Herr Hole… începu preşedintele cu glasul lui tunător.
— …are dreptate. Stimate preşedinte de juriu, ca membru al
447
comitetului de examinare, sunt foarte interesat să ascult ce doreşte herr Hole să-i spună candidatului, interveni Ståle Aune de pe rândul din faţă.
Preşedintele se uită la Aune, apoi la Harry şi în final la Smith, înainte de-a se aşeza la loc pe scaun.
— Aş dori să-l întreb pe candidat dacă l-a ţinut pe Lenny Hell ostatic în propria casă şi dacă el, nu Hell, l-a dirijat pe Valentin Gjertsen? zise Harry.
Un icnet aproape inaudibil străbătu amfiteatrul, urmat de o linişte atât de adâncă, încât părea să absoarbă tot aerul din sală.
Smith clătină din cap, nevenindu-i să creadă.
— Harry, asta-i o glumă, nu-i aşa? Ceva ce-ai pus la cale în Boiler Room ca să animi dezbaterea, iar acum…
— Îţi sugerez să răspunzi, Hallstein.
Poate că faptul că-i folosise numele mic îl făcu pe Smith să-şi dea seama că Harry vorbea serios. Katrine cel puţin crezu că vede cum bărbatul începea să-nţeleagă ceva acolo, pe podium.
— Harry, rosti el încet, până duminică, atunci când m-ai dus tu acolo, nu mai fusesem niciodată în casa lui Hell.
— Ba da, ai fost, îl contrazise Harry. Ai avut foarte multă grijă să ştergi dovezile din orice loc ar fi fost posibil să laşi amprente şi ADN. Dar ai uitat un loc. Ţeava de apă.
— Ţeava de apă? Harry, duminică ne-am lăsat cu toţii ADN-ul pe blestemata aia de ţeavă de apă!
— Nu şi tu.
— Ba da, şi eu. Întreabă-l pe Bjørn Holm, doar stă chiar lângă tine.
— Ce poate confirma Bjørn Holm e că ADN-ul tău a fost găsit pe ţeava de apă, nu că a ajuns acolo duminică. Pentru că duminică ai coborât în pivniţă când eu eram deja acolo. În liniştea aia, eu nu te-am auzit venind, îţi aminteşti? În linişte, pentru că tu nu te-ai lovit cu capul de ţeavă. Te-ai aplecat. Pentru că şi-a amintit creierul tău.
— Harry, zău aşa, chiar e de râs. Duminică m-am lovit şi eu cu capul de ţeavă, doar că n-ai auzit tu.
— Poate pentru că purtai ăsta, care a amortizat lovitura…
Harry scoase un fes de lână negru pe care îl ţinea în buzunar şi şi-l puse pe cap. În faţă avea o ţeastă, pe care Katrine citi numele St. Pauli.
— Dar cum poate cineva lăsa ADN, sub formă de piele, sânge sau păr, când poartă ăsta tras în jos peste frunte?
448
Hallstein clipea întruna.
— Candidatul nu răspunde, anunţă Harry. Aşa că lăsaţi-mă pe mine să
răspund. Hallstein Smith a dat peste ţeava aia de apă când a mers prima oară acolo, cu mult timp în urmă, înainte ca vampiristul să treacă la treabă.
