— Pentru că voi rămâne liniştit şi pentru că ai conştiinţă.
Smith se opri şi se uită gânditor la Harry câteva secunde.
— Du-te acolo şi pune-ţi cătuşele! ceru el, arătând din cap către masă.
Harry ieşi din primul rând de scaune, trecu pe lângă Truls, care zăcea nemişcat, şi se opri la masă, cu spatele la Smith şi la restul sălii.
— Vreau să te văd! ţipă Smith.
Harry se întoarse spre el şi-şi ţinu mâinile în aşa fel încât să se vadă că
sunt prinse în cătuşele-imitaţie cu lanţul între ele.
— Vino încoace!
Harry se îndreptă spre el.
— O clipă!
Katrine îl văzu pe Smith folosindu-şi mâna liberă pentru a-l înhăţa pe Harry de umăr, după care îl întoarse şi-l conduse pe uşă afară, pe care o
453
lăsă puţin crăpată.
Ulla Bellman se uită la uşă înainte de-a se întoarce spre soţul ei. Katrine îl văzu pe Bellman chemând-o. Iar Ulla începu să meargă în direcţia lui. Cu paşi scurţi, nesiguri, ca şi cum călca pe gheaţă. Dar când ajunse la Truls Berntsen, căzu în genunchi. Îşi sprijini fruntea de puloverul lui însângerat.
Iar în liniştea aşternută în amfiteatru, unicul suspin scos de Ulla răsună
mai puternic decât detunătura revolverului de mai devreme.
Harry simţea ţeava revolverului lipită de spate în timp ce mergea în faţa lui Smith. La naiba, la naiba! Plănuise totul în detaliu încă de ieri, trecând în revistă diferite scenarii, însă la asta chiar nu se gândise.
Harry împinse uşa, iar aerul rece de martie îl izbi în faţă.
Universitetsplassen era pustie, scăldată în lumina soarelui iernatic.
Vopseaua neagră a Volvo-ului Amazon al lui Bjørn scânteia în lumină.
— Mergi!
Harry coborî treptele spre spaţiul deschis. Când făcu al doilea pas, piciorul îi dispăru de sub el şi căzu într-o parte, fără să mai fie în stare să-şi amortizeze căderea. Durerea îl fulgeră pe braţ în sus şi-n umăr când acesta lovi pământul îngheţat.
— Sus! şuieră Smith, prinzând lanţul cătuşelor şi săltându-l în picioare.
Harry se folosi de impulsul dat de Smith, conştient că exista o probabilitate foarte mică să obţină o şansă mai bună. Îşi împinse capul înainte de îndată ce ajunse în picioare şi-l lovi în faţă pe Smith, care se împletici, făcu doi paşi înapoi şi se prăbuşi. Harry se apropie imediat de el, dar Smith zăcea pe spate strângând cu ambele mâini revolverul aţintit spre Harry.
— Haide, Harry! Sunt obişnuit cu asta, doar la şcoală sfârşeam în fiecare pauză pe jos. Aşa că haide!
Harry se uita în jos la ţeava revolverului. Îl lovise pe Smith în nas, iar o frântură de os alb era vizibilă prin pielea crăpată. Un firicel de sânge se scurgea pe o parte a nării.
— Ştiu la ce te gândeşti, Harry, râse Smith. N-a putut să-l omoare pe Valentin de la doi metri şi jumătate depărtare. Atunci, dă-i bătaie! Sau descuie maşina!
Creierul lui Harry făcu socotelile necesare. Apoi se răsuci, descuie încet portiera şoferului şi-l auzi pe Smith cum se ridică. Harry se urcă în vehicul
454
şi nu se grăbi să bage cheia în contact.
— Conduc eu, zise Smith. Mişcă-te!
Harry făcu aşa cum i se ceruse, mişcându-se încet şi stângaci peste maneta de viteze către locul pasagerului.
— Trece-ţi picioarele peste cătuşe!
Harry se uită la el.
— Nu vreau să mă trezesc cu lanţul pe după gât în timp ce conduc, adăugă Smith şi ridică revolverul. Ghinionul tău dacă ai sărit peste cursurile de yoga. Şi văd că-ncerci să ne întârzii. Ai cinci secunde, începând de acum. Patru…
Harry se lăsă pe spate pe cât de mult îi permitea scaunul rigid, îşi ţinu cătuşele prinse cu lanţ în faţă şi-şi îndoi genunchii.
— Trei, doi…
Cu mare greutate, Harry izbuti să-şi treacă pantofii eleganţi pe sub lanţul cătuşelor.
Smith se urcă şi el şi se aplecă peste Harry. Trase centura de siguranţă
