Trebuie să priveşti imaginea de ansamblu, să iei în considerare ce e mai bine pentru omenire. Întrebaţi-i pe Oppenheimer, pe Mao, întrebaţi miile de cobai cu cancer.
— Deci l-ai omorât pe Lenny Hell şi ai împuşcat-o pe Marte Ruud de dragul nostru? întrebă Harry.
— Da, da! Sacrificii pe altarul cercetării!
— La fel cum te sacrifici pe tine însuţi şi umanitatea din tine? Ca să aibă
451
de câştigat omenirea?
— Exact, da!
— Deci ei n-au murit pentru ca tu, Hallstein Smith, să fii reabilitat?
Pentru ca maimuţa să poată sta pe tron, iar numele să îi ajungă în cărţile de istorie? Pentru că asta te-a condus în tot acest timp, nu-i aşa?
— V-am arătat ce este un vampirist şi de ce e-n stare! Nu merit să mi se mulţumească pentru asta?
— Păi, replică Harry, în primul şi-n primul rând ai demonstrat de ce e-n stare un om umilit.
Hallstein Smith smuci iar din cap. Deschise gura şi o închise. Însă nu ieşi nimic.
— Am auzit destul! interveni preşedintele juriului în timp ce se ridica.
Această dezbatere se încheie aici. Şi aş vrea ca poliţiştii prezenţi aici să îl aresteze…?
Hallstein Smith se mişcă surprinzător de rapid. Din doi paşi repezi, ajunse la masă şi înhăţă revolverul, după care făcu un pas lung spre public şi aţinti revolverul spre fruntea celei mai apropiate persoane.
— Ridică-te! mârâi el. Iar voi, restul, rămâneţi pe locurile voastre!
Katrine văzu o femeie blondă ridicându-se. Smith o răsuci în aşa fel încât ea să stea pe post de scut în faţa lui. Era Ulla Bellman. Avea gura deschisă şi se uita disperată la un bărbat aflat pe rândul din faţă. Katrine nu vedea decât ceafa lui Mikael Bellman şi habar n-avea ce expresie afişa acesta, ci doar că rămăsese acolo ca trăsnit. Se auzea un fel de vaiet slab.
Venea dinspre May Smith, care stătea aplecată uşor într-o parte.
— Dă-i drumul!
Katrine se întoarse spre vocea mârâită. Era Truls Berntsen. Acesta se ridicase de pe scaunul din rândul din spate şi cobora scările.
— Berntsen, opreşte-te! strigă Smith. Sau vă împuşc, întâi pe ea, apoi pe tine!
Însă Truls Berntsen nu se opri. Văzut dintr-o parte, falca îi părea şi mai masivă decât de obicei, însă noii săi muşchi erau vizibili pe sub puloverul gros. Bărbatul ajunse în faţă, apoi se răsuci şi porni paralel cu primul rând, direct către Smith şi Ulla Bellman.
— Încă un pas…
— Împuşcă-mă pe mine primul, Smith, altfel n-o să mai ai timp!
— Cum doreşti.
452
Berntsen pufni.
— Tu, civil nenorocit, n-ai…
Katrine simţi o presiune subită în urechi, ca şi cum se afla într-un avion care pierdea rapid altitudine. Îi luă o secundă să înţeleagă că era detunătura revolverului greu.
Truls Berntsen se oprise şi stătea acolo, clătinându-se. Avea gura deschisă şi ochii măriţi. Katrine îi văzu gaura din pulover şi aşteptă să
curgă sânge. Şi veni şi sângele. Era ca şi cum Truls făcea un ultim efort să
stea drept în timp ce o privea pe Ulla Bellman. După care se prăbuşi pe spate.
Undeva în sală ţipă o femeie.
— Nicio mişcare! răcni Smith, păşind înapoi spre ieşire cu Ulla Bellman în faţa sa. Dacă văd o singură mişcare, o împuşc.
Evident că era o cacealma. Şi nu avea să-şi asume nimeni riscul, în caz că nu era.
— Cheile de la Amazon, şopti Harry, rămas tot în picioare.
Întinse o mână spre Bjørn, căruia îi luă un moment să reacţioneze înainte de a-i pune cheile în mână.
— Hallstein! strigă Harry, după care porni prin faţa primului rând.
Maşina ta este parcată în parcarea pentru vizitatori a universităţii, iar în clipa asta este cercetată de către criminalişti. Am cheile unei maşini parcate chiar în faţa clădirii, iar eu sunt un ostatic mai potrivit pentru tine.
— Pentru că? replică Smith, care continua să se retragă.
