În tăcerea care urmă, chicotitul lui Hallstein Smith era singurul sunet.
— Înainte de-a spune ceva, răspunse Smith, cred că ar trebui să-l gratulăm pe fostul detectiv Harry Hole cu o generoasă rundă de aplauze pentru această poveste plină de fantezie.
Smith începu să bată din palme, iar câţiva chiar i se alăturară înainte ca aplauzele să se stingă foarte rapid.
— Însă pentru ca aceasta să fie mai mult decât o poveste, e nevoie de acelaşi lucru ca într-o teză de doctorat, continuă Smith. Dovezi! Iar tu nu ai niciuna, Harry. Toată deducţia ta se bazează pe două presupuneri extrem de dubioase. Că un cântar vechi dintr-un hambar arată exact greutatea cuiva care stă pe el doar o secundă, cântar care îţi spun sigur că
se mai şi blochează. Şi că am purtat un fes de lână care duminică n-ar fi putut lăsa ADN pe ţeava de apă. Un fes pe care îţi pot spune că l-am dat jos pe când coboram acele trepte, înainte să mă lovesc cu capul de ţeavă, şi pe care mi l-am pus apoi la loc, pentru că-n pivniţă era mai frig. Faptul că acum n-am nicio cicatrice pe frunte e pentru că mă vindec rapid. Soţia mea îţi poate confirma şi ea că aveam o urmă când m-am întors acasă.
Katrine văzu că femeia îmbrăcată cu o rochie cusută manual, în culori terne, se uita la soţul ei cu o expresie sumbră şi chipul livid, ca şi cum suferise un şoc în urma exploziei unei grenade.
— Nu-i aşa, May?
Femeia tot închidea şi deschidea gura. Apoi încuviinţă încet.
— Vezi, Harry?
Smith îşi înclină capul şi se uită la Harry cu o expresie de milă plină de tristeţe.
— Vezi ce uşor e să identificăm lacunele din teoria ta?
— Tot respectul pentru loialitatea soţiei tale, însă mă tem că probele ADN sunt de necontestat. Analiza făcută de Institutul Medico-Legal nu dovedeşte doar că materia organică se potriveşte cu profilul tău ADN, ci şi că e mai veche de două luni, deci ar fi fost imposibil să ajungă acolo duminică.
449
Katrine tresări puternic în scaun şi se uită la Bjørn, însă acesta clătină
din cap aproape imperceptibil.
— Prin urmare, Smith, nu e doar o teorie că te-ai aflat în pivniţa lui Hell cândva toamna trecută. E un fapt. La fel cum tot un fapt e şi că aveai Rugerul în posesia ta şi că se afla în birou tău atunci când l-ai împuşcat pe neînarmatul Valentin Gjertsen. În plus, mai avem şi analiza stilometrică.
Katrine se uită la dosarul jerpelit pe care Harry îl scoase din buzunarul interior al sacoului.
— Un program de computer care compară formulările, structura frazei, stilul de adresare şi punctuaţia pentru a-l identifica pe autor. Stilometria a fost cea care a oferit un nou suflu dezbaterii privind care piese de teatru de Shakespeare au fost scrise într-adevăr de el. Rata de succes în identificarea autorului corect se situează undeva la 80-90%. Cu alte cuvinte, nu suficient de precisă ca să conteze ca dovadă. Însă rata de succes pentru eliminarea unui autor de pe listă, cum e cazul lui Shakespeare, este de 99,9%. Expertul nostru IT, Tord Gren, a folosit programul ca să compare e-mailurile trimise lui Valentin Gjertsen cu miile de e-mailuri trimise anterior de Lenny Hell altor persoane. Concluzia este… că nu Lenny Hell a scris instrucţiunile primite de Valentin Gjertsen prin e-mail.
Harry Hole îi întinse dosarul lui Katrine.
Smith se uită la Harry. Bretonul îi căzuse ceva mai devreme peste sprânceana acoperită de sudoare.
— Vom discuta mai amănunţit într-un interogatoriu la poliţie, continuă
Harry. Însă asta e o dezbatere. Iar tu încă mai ai şansa de-a le oferi membrilor comisiei de examinare un motiv pentru a-i împiedica să-ţi refuze acordarea titlului de doctor. Nu-i aşa, Aune?
Ståle Aune îşi drese glasul.
— Aşa este. În mod ideal, ştiinţa este oarbă faţă de morala vremurilor şi n-ar fi primul doctorat care să fie obţinut prin metode discutabile din punct de vedere moral sau chiar ilegal. Ceea ce noi, membrii comisiei de examinare, trebuie să aflăm înainte de-a accepta disertaţia este dacă a existat cu adevărat cineva care l-a ghidat pe Valentin. Dacă aşa au stat lucrurile, chiar nu văd cum ar putea această teză să fie acceptată de comitetul de examinare.
— Îţi mulţumesc! răspunse Harry. Deci ce zici, Smith? Ai vrea să explici
450
comitetului de examinare aici şi acum, înainte să te arestăm?
Hallstein Smith se uită la Harry. Gâfâitul său era singurul lucru care se mai auzea, de parcă el era singurul din întreg amfiteatrul care încă mai respira. Un singur bliţ fulgeră scurt.
Un preşedinte de juriu livid se aplecă spre Ståle şi şuieră aproape neauzit:
— Doamne Dumnezeule Aune, ce se petrece aici?
— Ştii ce este o capcană a maimuţei? întrebă Ståle Aune, după care se lăsă pe spate în scaun şi-şi încrucişă braţele la piept.
Hallstein Smith smuci din cap, de parcă ar fi fost curentat brusc. Începu să râdă în timp ce-şi ridica braţele spre tavan.
— Ce am de pierdut, Harry?
Harry nu-i răspunse.
— Da, Valentin a fost ghidat. De mine. Fireşte că eu am scris acele e-mailuri. Însă lucrul cel mai important nu e cine s-a aflat în spatele lor, scopul ştiinţific este că Valentin a fost un vampirist adevărat, aşa cum o demonstrează cercetarea mea, şi nimic din ce-ai spus tu nu îmi invalidează
rezultatele. Iar dacă a trebuit să ajustez circumstanţele pentru a recrea condiţii de laborator nu înseamnă decât că am făcut ce-au făcut mereu cercetătorii. Nu-i aşa?
Îşi plimbă privirea peste cei din sală.
— Dar când tragem linie, nu eu aleg ce face el, ci el însuşi. Iar vieţile a şase oameni nu reprezintă un preţ nerezonabil pentru faptul că asta… –
Smith bătu cu arătătorul în teza sa printată şi legată – poate salva pe viitor omenirea de la crimă şi suferinţă. Semnele şi profilurile sunt ilustrate aici.
Valentin Gjertsen a fost cel care le-a băut sângele şi le-a omorât, nu eu. Eu doar i-am uşurat misiunea. Când, pentru prima dată, ai norocul de-a întâlni un vampirist adevărat, ai şi datoria de-a obţine totul de pe urma lui, doar nu poţi lăsa atitudinile moraliste mărginite să te împiedice.
