Inan. Mama.
Soldaţii. Sătenii aceia.
Zélie…
Nu.
Împing în adâncul minţii povara insuportabilă. Dacă Zélie ar mai
trăi, s-ar fi întors cu Nâo. Monarhia a ucis-o.
Sacrificiul lui Zélie ne-a permis să câştigăm războiul.
Aceasta este povestea pe care o vom spune.
Dar, pe măsură ce mă apropii de graniţele Ibadanului, pricep că
poveştile nu sunt de ajuns. Chiar şi de la depărtare, văd cadavrele înnegrite, împrăştiate pe străzi. Zac acolo din cauza mea.
Mi-i imaginez pe Inan şi pe Mama printre morţi.
Mi-o imaginez pe cea mai bună prietenă a mea.
Loveşte, Amari!
Vocea Tatei îmi răsună în minte. Izbucnesc în plâns. O greutate îmi apasă pieptul. Mă simt de parcă aş fi îngropată de vie.
Şoptesc:
— Orïsha înainte de toate. Orïsha nu aşteaptă pe nimeni.
Acum, când intru pe poarta Ibadanului, călare pe gheparnară, îmi doresc ca aceste cuvinte să fie adevărate.
CAPITOLUL ŞAPTEZECI ŞI ŞAPTE
ZÉLIE
Când deschid ochii, nu ştiu unde mă aflu. Am senzaţia că sunt suspendată în întuneric. Văd o lumină în formă de cerc, deasupra capului meu.
Simt fibrele aspre ale unei frânghii care-mi înfăşoară pieptul. În secunda următoare, cineva mă trage spre lumină. Bebeluşul plânge la pieptul meu.
— Trage-o peste margine! ordonă cineva.
Mâini ferme mă apucă de braţe, trăgându-mă peste buza fântânii.
Îmi acopăr ochii, ca să-i feresc de lumina prea puternică. Un om îmi ia copilul din braţe. Altcineva se apleacă să desfacă bandajul ud de pe tibia mea sângerândă.
— Dă-mi voie să mă uit!
O privesc pe furiş pe femeia mai în vârstă care îngenunchează
lângă mine. Îşi desface turbanul gele alb şi îl foloseşte drept bandaj pentru piciorul meu.
Femeia dă din cap şi-mi zice:
— Ne-ai salvat. N-am destule cuvinte să-ţi mulţumesc.
Închid ochii. Încerc să gândesc şi să ignor durerea. Sunt buimacă.
Nu-mi mai simt picioarele. În cele din urmă, amintirile încep să se închege. Ne-am adăpostit în fântână. Mi-am folosit umbrele ca să
astup buza fântânii, apoi totul s-a întunecat.
— Roën.
Îmi duc mâinile la piept, străduindu-mă să-l simt. Inima lui încă
bate în mine, dar din ce în ce mai slab.
— Sătenii se ocupă de el. Fac tot ce pot.
Femeia îmi arată ceva cu degetul. Văd o ahéré dincolo de fântână.
Uşile de piatră sunt larg deschise. Văd vindecătorii satului şi kosidánii care se îngrămădesc în jurul lui Roën.
— Trebuie să plec, îi zic.
O dau la o parte, mă chinui să mă ridic în picioare. Simt cum viaţa lui pulsează în mine, însă inima îi bate prea slab. O presiune mi se
