Pune o palmă pe fruntea mea.
— Cum te simţi?
— Ce s-a întâmplat? bâigui răguşit.
Dau să mă salt în capul oaselor, dar durerea e prea mare. Mama nu mă lasă să mă ridic din pat. Scotoceşte printre fiolele ei de sticlă şi-mi dă să beau un sedativ.
Mă mângâie pe părul ud de sudoare.
— E-n regulă, Inan. Acum poţi să te odihneşti. Am reuşit.
Cuvintele astea sapă în inima mea.
— I-am capturat pe rebelii Iyika!
Mama schiţează un gest aprobator.
— Planul tău a funcţionat. Viermii care au mărşăluit lângă Lagos s-au luptat, dar, fără liderii lor, n-au fost pe măsura titánilor mei. I-am capturat pe toţi.
Încerc să simt căldura victoriei răspândindu-se prin mine. S-a terminat. Gata.
Războiul a fost câştigat.
Când colo, ochii mi se umplu de lacrimi. Ojore…
Ceruri! A fost cel mai vechi prieten al meu.
Mama mă strânge de mână.
— Nu-l mai jeli! Nu-l lăsa pe trădătorul ăla să-ţi sucească minţile!
După tot ce-am făcut pentru el, ar fi putut să dea dovadă de stăpânire de sine…
— Stăpânire de sine?
Îmi retrag mâinile. Mă ridic din pat, în ciuda durerii crâncene pe care mişcarea asta mi-o stârneşte în piept.
— I-ai ucis familia. L-ai ucis pe el!
Mama mă priveşte pieziş. Expresia ei este rece.
— Ojore l-a atacat pe rege. Băiatul ăla nebun s-a sinucis.
Încă o sabie înfiptă în mine. Mă mir că nu sângerez. Ojore m-a salvat de nenumărate ori. Azi a avut nevoie de mine.
Dar, în loc să-l sprijin, l-am dezamăgit.
Am lăsat-o pe mama să-l sacrifice pentru Tron.
Murmur:
— Ojore a avut dreptate. Chiar suntem o otravă.
— Suntem conducători, Inan. Noi suntem învingători.
Vorbeşte cu atâta convingere! Mă urăsc fiindcă-mi doresc cu disperare să cred în cuvintele ei. Să mă spăl de vinovăţie. Să scap de golul din sufletul meu.
— Ai făcut ce trebuia să faci. Ai fost puternic până la sfârşit. Ai câştigat acest război, iar acum îţi poţi conduce regatul. Poţi împărţi pacea pe care o doreşti!
Zâmbeşte. În expresia de pe chipul ei îmi văd adevărul.
Am vrut să fiu regele care tatăl meu nu a putut să fie.
Dar tot ce-am făcut a fost să-i termin lucrarea.
CAPITOLUL ŞAPTEZECI ŞI NOUA
AMARI
Negarea este tot ce mi-a rămas.
Doar atât sunt eu: negare.
Iar negarea mă poartă de la un cadavru înnegrit la altul, până când văd mesajul scris pe munte.
Nu-mi ia mult timp să găsesc locul în care Inan şi Mama şi-au plănuit atacul. Văd tunelul pe care l-au săpat sub ahéré, pe care l-au folosit ca să fugă din sat. I-au atras aici pe cei mai puternici războinici ai noştri, iar cei care trebuiau protejaţi au fost lăsaţi fără apărare.
În spatele meu, majii se înghesuie în jurul lui Dakarai, urmărind imaginea neclară care se înfiripă între palmele lui. Aproape o sută
