Ultimele cuvinte pe care i le-am spus înainte de a-l ucide îmi răsună în urechi. Dacă merg până la capăt, nu voi fi cu nimic mai bună decât el.
Dar, dacă nu merg până la capăt, nu voi avea nicio şansă de a salva Orïsha.
La momentul potrivit, soldaţii care patrulează prin sat vor schimba garda. Avem doar câteva secunde la dispoziţie, înainte să pierdem totul.
Ne pot găsi din clipă-n clipă.
— Îmi pare rău, şoptesc, apoi duc cornul la buze.
Lacrimile mi se rostogolesc pe obraji. Semnalul răsună.
CAPITOLUL ŞAPTEZECI ŞI CINCI
ZÉLIE
Nu ştiu dacă e cu putinţă să fiu mai epuizată decât sunt acum.
Mă târăsc de parcă trupul meu ar fi din plumb.
Cu fiecare pas, ne îndepărtăm mai mult de moarte.
Roën încă e inconştient. Braţul care i-a mai rămas atârnă de gâtul meu. Îl ţin de mijloc şi îl trag după mine.
— Aproape c-am ajuns, şoptesc atât pentru mine, cât şi pentru el.
Nu ştiu cât timp am zăcut pe malul lacului de munte, dar când am deschis ochii, luna strălucea încă pe cer, deasupra capetelor noastre.
După un drum pe potecile stâncoase şi reci, văd în depărtare vechiul meu sat. Străluceşte în noapte, ca o stea singuratică. Ahéréle în formă
de piramidă se înalţă cale de un kilometru, în jurul lacurilor unde Tzain şi cu mine obişnuiam să ne jucăm.
Am crezut că, după atâta timp, să mă întorc acasă mă va îndurera mai rare. Am crezut că voi fi copleşită de amintirile despre noaptea oribilă în care a avut loc Raidul. În schimb, îmi amintesc de nopţile în care eu şi Baba stăteam întinşi în faţa ahéréi noastre, numărând stelele. Îmi amintesc că-i priveam pe Mama şi pe Secerători cântând pe cele mai înalte piscuri, curăţând satul de spirite, sub luna plină.
Simt tot ce credeam că am pierdut. Simt dragostea părinţilor mei.
În ciuda suferinţelor, toate astea îmi aduc aminte că trebuie să
merg mai departe.
Fac eforturi să înaintez, deşi îmi tremură genunchii. Piciorul rănit mi-e bandajat cu cârpe rupte. E singurul mod în care pot aplica presiune pe rănile mele. Abia dacă-mi pot duce propria greutate, darămite şi pe-a lui Roën. În continuare, respiraţia lui e superficială, însă inima lui încă bate în acelaşi ritm cu a mea. Legătura dintre noi îmi dă putere, deşi este epuizant să-l ţin în viaţă.
Nu ştiu cât timp avem la dispoziţie până când această legătură ne va mistui pe amândoi, dar dorinţa de a-l păstra pe Roën lângă mine e vie – un foc care arde mai intens ca niciodată.
Nu vreau să fug. Nu vreau doar să supravieţuiesc. Vreau să lupt.
Vreau să izbândesc.
A-uuuuuuuuu!
Inima îmi sare din piept când cornul răsună prelung, în depărtare.
Aştept ca titánii reginei să atace. Dar sunetul cornului nu seamănă cu nimic din ce am auzit până acum.
De fapt, e ciudat de familiar.
Sună ca un corn de-al nostru…
Îl las pe Roën la pământ. Vântul îşi schimbă direcţia. Aud fâlfâit de aripi. Şoimi cu pene negre zboară deasupra noastră, întunecând cerul aidoma unei furtuni. Cornul sună din nou.
Mă agăţ de cea mai apropiată muchie stâncoasă. Mă caţăr anevoie, însoţită de ţipetele pătrunzătoare ale păsărilor. Şoimii nu zboară spre noi. Ei fug de ceva.
Nu ştiu ce mă aşteaptă când voi ajunge sus, pe stâncă, dar când priveliştea mi se dezvăluie, mâinile îmi cad inerte pe lângă corp.
Deasupra mea, vânturile gonesc în cerc. Prind viteză pe măsură ce se unesc într-o sferă de aer, creând o cupolă.
— Pentru numele zeilor, ce se întâmplă?
Cupola ajunge până la pământ. E o poartă care împrejmuieşte Ibadanul. Nu, nu o poartă.
O barieră care îi ţine pe toţi sătenii închişi…
Amari, ce-i asta? Mijesc ochii. Caut din priviri lucirea armurilor noastre colorate. Nedumerirea mea dispare când îmi dau seama de adevărata natură a acestui atac. Nori de culoarea ruginii apar în depărtare.
Gazul Cancerului se ridică în aer, cale de un kilometru. Creează un zid în interiorul cupolei de vânt, aşteptând să se dezlănţuie asupra satului meu neajutorat.
— Amari, nu face asta! îngaim implorator.
Simt o pală de vânt. Norul rămâne suspendat la graniţele Ibadanului, mai înalt şi mai dens cu fiecare secundă. Dar când cornul sună din nou, norul se avântă înainte.
