Cu fiecare secundă care trece, victoria ne scapă printre degete.
Viitorul Orïshei e mistuit de flăcări. Trebuie să-i eliminăm pe Mama şi pe Inan acum, cât încă sunt izolaţi, singuri. Dacă n-o putem face aici, nu vom câştiga războiul.
N-o vei învinge niciodată. Nu ai cum. Pentru Mama, niciunsacrificiu nu e prea mare.
Inan are dreptate. Nu pot învinge decât dacă joc după regulile lor.
Dar oare sunt în stare să merg până la capăt? Sunt gata să plătesc orice preţ ca să pun capăt acestei nebunii?
Mă gândesc la sătenii pe care i-am văzut în imaginea conjurată de Dakarai, la copiii care se jucau în lac, la părinţii care aşteptau la rând, la fântâna din sat. Mă gândesc ce înseamnă cu adevărat să-i ştergem pe Mama şi pe Inan de pe faţa pământului.
Mă gândesc că Zélie ar putea fi în viaţă, în spatele acelor ziduri.
Cum să o sacrific, după cât de multe a făcut pentru mine? Ea şi Tzain sunt oamenii pe care îi iubesc cel mai mult pe lume.
Cine aş fi dacă aş sacrifica această dragoste doar ca să câştig războiul?
— Priveşte!
Ridic brusc capul. Kâmarū aleargă spre punctul de intrare. Khani ţipă când Nâo iese la iveală din gaura săpată. Apa o aruncă în sus. Se prăbuşeşte pe stâncă, plină de sânge şi de vânătăi. Mi se strânge inima când îmi dau seama că Zélie şi Roën nu o însoţesc.
Tzain se îndreaptă grăbit spre ea.
— Ce s-a întâmplat? Unde-i sora mea?
— Nu ştiu, spune Nâo, printre accese de tuse. Au fost nişte explozii…
Tzain nici măcar nu aşteaptă să termine ce are de spus. O ia la fugă
spre ieşirea din peşteră.
— Tzain, nu! strig după el.
Nu e prudent să se ducă în sat. Nu ştie ce urmează să se întâmple.
Îi strig iar numele, dar el aleargă ca un apucat. Ceilalţi Mai-mari îi urmează exemplul. Există o singură cale să-i opresc.
— Ya èmí, ya ara!
Simt că-mi sfâşii propria inimă când îmi întorc magia împotriva băiatului pe care-l iubesc. Flacăra albastru-cobalt îl loveşte în spate.
Tzain icneşte. Se împleticeşte şi cade. Nu mă va ierta niciodată c-am făcut asta.
Nici eu nu mă voi ierta vreodată.
— Ce faci? strigă el, iar hotărârea mea ameninţă să se clatine.
— Nu poţi intra acolo, îi zic. Niciunul din voi nu poate.
Chipul lui Tzain se schimonoseşte, dar furia dispare când înţelege.
— Ce-ai făcut? mă întreabă şoptit. Amari, ce-ai făcut?
Întrebările tuturor mă copleşesc. În mijlocul acestui haos, simt că
mă sufoc.
Kâmarū e primul care observă că Jahi lipseşte. Khani strigă numele surorii ei.
Mama nu se va opri.
Îmi acopăr urechile, încercând să ţin zgomotul la distanţă. Mama
ar fi în stare să sacrifice pe oricine ca să câştige acest război. Cum aş
putea să-i pun capăt, dacă nu sunt dispusă să fac la fel?
— Amari…
— Toată lumea să tacă! le strig.
Secundele trec. Soarele se ridică tot mai mult pe cer. Îmi trec degetele prin păr.
Loveşte, Amari! Chipul Tatei îmi revine în amintire. Nu e nevoie să
fie în viaţă ca să ştiu ce ar fi spus acum, dac-ar fi fost de faţă. N-ar fi contat dacă ar fi fost prima sau ultima lui alegere. N-ar fi contat dacă, pentru a izbândi, i-ar fi pierdut pe toţi cei pe care îi iubea.
Voi fi o regină mai bună.
