Tremur. Gâtul mă arde când tuşesc. Vomit apă pe piatra muntelui.
Respiră! îmi poruncesc. Aerul n-a mirosit niciodată atât de plăcut.
Vreau să înţeleg totul cât mai bine şi mă lupt cu ceaţa ce-mi învăluie gândurile.
În mintea mea e un vacarm îngrozitor, şi totuşi un gând reuşeşte să se facă auzit.
Nâo se afla cel mai departe de explozie. Dar peştera s-a prăbuşit chiar deasupra lui Roën. Dacă mai trăieşte, are nevoie de ajutorul meu!
Deşi încă mă sufoc, mă silesc să trag în piept cât de mult aer pot.
După o secundă, mă scufund iar.
Ẹ tọnná agbára yin.
Semnele pietrei-lunii încep să strălucească pe pielea mea, luminându-mi drumul în întuneric. Doar o inimă mai pulsează în adâncul apei.
Iar bătăile ei slăbesc tot mai mult, cu fiecare secundă care se scurge.
Vin!
Piciorul meu rănit zvâcneşte. Sângele se scurge în apă la fiecare mişcare. Însă durerea e un dar. La fel ca aerul pe care îl respir, îmi reaminteşte să continui lupta.
Mi se strânge inima când văd silueta inertă a lui Roën. Forţa lui vitală e slabă. E pe moarte. Poartă o mască fisurată, asemănătoare cu cea pe care am folosit-o pentru a călători cu balena albastră. Pe acolo se scurg ultimele bule de aer.
Mă scufund mai aproape de el. Văd lespedea enormă care îi apasă
braţul, ţintuindu-l pe fundul stâncos al apei. Îmi proptesc piciorul teafăr pe piatră, dar e prea grea ca s-o rostogolesc. Indiferent cât de mult încerc, corpul lui nu se urneşte. Nu mai avem timp.
Roën întinde mâna şi mă strânge de încheietură. O ultimă suflare se desprinde de pe buzele lui. Deşi nu poate vorbi, simt ce vrea să-mi ordone.
Du-te!
Nu! strig în sinea mea. De câte ori nu m-a salvat el din adâncuri?
M-a adus înapoi la suprafaţă atunci când mă zbăteam în apă. Nu-l las să se înece. E rândul meu să-l salvez.
Èmí òkú, gba ààyé nínú mi…
Umbre purpurii se răspândesc precum cerneala prin apă. Ochii lui Roën se dau peste cap. Umbrele mele împing piatra, dar sunt prea slabe. Prea lente.
Mâinile şi picioarele lui Roën încep să plutească, inerte. Există o singură cale să-l eliberez.
Inima mea se zbate mai-mai să-mi iasă din piept. Umbrele se înfăşoară pe braţul lui. O altă umbră se răspândeşte în apă, alcătuind un tăiş zimţat. Înalţ o rugă către Oya şi închid ochii.
Umbra mea îi retează braţul, în timp ce consum ultima rămăşiţă
de aer din plămânii mei.
CAPITOLUL ŞAPTEZECI ŞI TREI
ZÉLIE
Rămâi cu mine!
Înot cu ultimele puteri, ţinând aproape trupul lui Roën. Braţul lui retezat a rămas sub bolovan.
Tatuajele mele strălucitoare luminează şuvoaiele sângerii care se scurg din rana căscată în umărul lui. Încerc să nu mă gândesc cât timp a stat fără aer sub apă.
În sfârşit, ieşim la suprafaţă.
— Rămâi cu mine!
Îi apăs pieptul cu palmele. Apa ţâşneşte din gura lui. Roën tuşeşte.
Trupul îi e cuprins de spasme. Îl trag spre fâşia de pământ. N-o să-l las să moară sub ochii mei.
Refuz să mai pierd pe cineva drag.
— Zélie.
Se chinuie să-mi spună numele printre respiraţii tremurate. Ochii săi de culoarea cerului plumburiu fug în toate direcţiile, dar parcă nu poate vedea nimic. Încearcă să mă apuce cu mâna teafără. Nu pare să
înţeleagă.
— Braţul meu. Bra…
— Rămâi cu mine!
