BUM!
BUM!
E ca un şir de piese de domino care cad deodată.
Primul fitil a fost doar declanşatorul.
Zeci de bombe explodează.
Zeii ne trag pământul de sub picioare. Peştera se prăbuşeşte din toate direcţiile. Corpul meu zvâcneşte. Mă prăbuşesc în apă şi în întuneric.
— Roën!
Încerc să strig, dar apa îmi înghite ţipetele. Urechile îmi ţiuie din cauza zgomotului. Nu mai văd nimic.
Pietrele care cad îmi crestează pielea. Haosul se opreşte doar când spatele meu se izbeşte de pământul tare. Şocul loviturii mă lasă fără
aer pentru câteva clipe. Îmi duc mâinile la gât. Apa îmi năvăleşte în gură.
Ajutor!
Gâtul mă arde. Tuşesc. Nu apuc să-mi dau seama pe unde să urc la suprafaţă. Bolovani desprinşi din tavanul peşterii se prăvălesc spre mine.
Unul îmi aterizează pe picior. Strâng din dinţi. Piatra îmi sapă în carne şi pătrunde în muşchi când încep să trag. Deschid ochii în întuneric şi înţeleg.
Nimeni nu vine să mă salveze.
Pân-aici mi-a fost!
Simt că mă sufoc în momentul în care îmi dau seama ce se întâmplă. Încep să împing din picioare, să dau din mâini, încerc să
mă agăţ de ceva, dar degetele mele apucă numai pietriş.
Întotdeauna am crezut că viaţa mea se va sfârşi într-o clipă. Acum simt fiecare secundă ce se scurge, ducându-mă din ce în ce mai aproape de sfârşit. Îmi sprijin piciorul nevătămat pe bolovan, ca să
mă echilibrez, dar piatra colţuroasă taie ca un cuţit. În momentul în care îmi zgârie osul, tibia mă ustură de parcă a luat foc.
Renunţă…
Şoapta se ridică din adâncul sufletului meu. Ochii mi se umplu de lacrimi şi mă las să cad pe piatra rece.
Gata cu războiul. Gata cu rănile care nu se vor vindeca niciodată.
Cunosc liniştea adusă de îmbrăţişarea morţii.
Am gustat deja libertatea ce se găseşte dincolo de durere.
Renunţă – rostesc cuvântul, agăţându-mă de el. Plămânii mei cerşesc aer. Când silueta mamei luceşte în întuneric, aproape că aud cântecul Mamei Cer.
E învăluită de o lumină albă. E tot mai strălucitoare. Baba se materializează lângă ea. Îmi ridic capul de pe suprafaţa rece a pietrei.
Apoi aud vocea lui Mâzeli.
— Jagunjagun!
Aproape că râd când cea de-a treia siluetă se conturează, strălucitoare. Stă lângă Baba. Chiar şi acum, urechile încă îi sunt prea mari pentru capul lui.
Întind mâna spre strălucirea lui Mâzeli, dorindu-mi din adâncul sufletului s-o ating. Nu mai suport durerea.
Nu mai am nimic de oferit acestei lumi.
Lumina lui se întinde spre mine – o mână care mă trage în lumea de dincolo. Dar când mă atinge, Secundul meu nu-mi dă ajutor şi nici nu mă duce spre tărâmul de apoi.
Îmi oferă o viziune.
Timpul se opreşte în loc. Momentele de dinaintea exploziei prind contur în ceaţa din mintea mea. Văd sclipirea roşie. Simt mirosul înţepător de gaz.
Bombele explodează în spatele lui Roën, aruncând în aer pereţii peşterii şi azvârlindu-ne în abis. În clipa aceea nu am înţeles ce se întâmplă. Au fost atât de multe explozii. Destule cât să nimicească o armată întreagă. Destule cât să distrugă armata noastră.
Nu…
Când îmi dau seama ce s-a întâmplat, pământul îmi fuge de sub picioare. Nu numai că am declanşat un atac.
Am nimerit într-o capcană.
Adevărul mă loveşte în piept ca un bolovan. Am crezut că avem un avantaj, dar, cumva, monarhia ştia că venim. Ştiau că vom alege acest drum.
Dacă au întins o capcană aici, dedesubt, oare ce alte pericole ne aşteaptă deasupra? Ce alte capcane au pregătit pentru poporul nostru, care se îndreaptă spre Lagos? Majii şi divinerii sunt aproape fără apărare.
