Nu ştiu cum de poate să-i zâmbească lui Ojore, să-i vorbească. Să
respire lângă el. De când am aflat adevărul, nu-l mai pot privi în ochi.
Nu ştiu când voi fi din nou în stare s-o fac.
— Am nevoie de aer.
Mă ridic în picioare. Evit privirea lui Ojore şi mă îndrept spre uşă.
— Inan, trebuie să rămânem aici! îmi strigă Mama. Rebelii Iyika ar putea ataca în orice clipă…
— N-o să păţesc nimic.
Nu-i las timp să răspundă.
În clipa în care ajung afară, încep să alerg. Briza muntelui îmi zvântă sudoarea pe piele. Încerc să cuprind totul cu mintea. Când aud că mama mă strigă, mă strecor în ahéréul de fier al fortăreţei militare din Ibadan. Închid repede uşa. Nu vreau să vadă unde am intrat.
Faptul că mă îndepărtez de ea nu uşurează povara crimelor ei, nici nu şterge sângele pe care familia mea l-a vărsat. Păşesc pe podelele de metal. Mă gândesc la măcelul care ne aşteaptă. Oare câţi oameni trebuie să mai moară ca să protejeze un tron furat? Câţi dintre cei
care-şi dau viaţa vor fi maji?
Trebuie să opresc nenorocirea asta.
Merg de colo-colo prin încăpere. Nu contează dacă Amari nu acceptă concesia pe care o fac. Eu singur trebuie să pun capăt acestei lupte.
Încuietoarea pocneşte şi uşa scârţâie în spatele meu. Strâng pumnii.
— Mamă, s-a terminat…
Îl văd pe Ojore în prag. Mă priveşte fix, cu o expresie goală.
— Am crezut că a intrat Mama.
Uşa se închide. Face un pas înainte. Lumina felinarului se revarsă
peste arsurile de pe gâtul lui. Îmi întorc privirea, cuprins de greaţă.
— Trebuie să anulăm atacul, îi zic. M-am înşelat. Războiul acesta…
Am împins lucrurile prea departe.
— De ce nu te uiţi la mine?
Vocea lui e ca de gheaţă. Mi se ridică părul pe ceafă. Ojore face un pas spre mine.
— Să ştii că nu-i cazul să ai remuşcări. E limpede că mama ta nu are, iar ea ştie adevărul de ani buni.
Am un nod în gât. Ridic privirea şi văd că buzele lui sunt schimonosite într-o expresie sinistră. Nu-l recunosc pe omul din faţa mea. Parcă nu mai e vechiul Ojore.
— N-am putut să rămân aici, ştiind că lupta e în Lagos, îmi spune.
N-am putut să-mi las soldaţii să încheie singuri acest război. Tocmai veneam să vă spun. Nu mă aşteptam să vă surprind pe tine şi pe mama ta în timp ce sărbătoreaţi moartea familiei mele.
Lacrimile pe care le simt în glasul lui sunt mai dureroase decât rana pe care mi-a provocat-o sabia Tatei. Nu ştiu ce să spun. Simt că
sunt alb ca varul la faţă.
Scutur din cap.
— A fost o decizie greşită. Mama a greşit. De aceea anulez planul.
De aceea vreau să pun capăt luptelor!
Ojore se uită în depărtare. Cuvintele mele ajung la urechi ce nu vor să audă.
Ochii i se umplu de lacrimi.
— Inan, ştii câte am făcut pentru familia ta? Ştii câţi maji am ucis?
Îmi sprijin o mână pe umărul lui.
— Ştiu… Crede-mă că ştiu.
În minte îmi apare chipul lui Zélie. Îmi imaginez viaţa pe care ar fi putut s-o aibă, pe care ar fi trebuit s-o aibă. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, acum încă ar trăi în aceşti munţi, alături de familia ei. Raidul nu i-ar fi distrus căminul. Ea nu ar fi făcut greşeala de-a se încrede în mine. Nu ar fi avut spatele plin de cicatrici.
— Atâta amar de vreme, am crezut că majii sunt duşmanii noştri, spune Ojore. I-am învinovăţit. I-am urât. Dar, de fapt, doar ea a fost de vină!
Tonul lui devine tot mai sumbru. Ceva se schimbă în privirea lui.
