Timpul îşi ţine respiraţia când magia noastră se contopeşte.

Apoi şoptesc comanda:

— Ẹ tọnná agbára yin.

Pulsul de energie care explodează crapă pământul sub tălpile noastre. Pietrişul şi praful plutesc în jur. Scoarţa copacilor se despică.

Lumea se mişcă cu încetinitorul, luminată de curcubeul de culori care ţâşnesc din ochii şi din gurile noastre. Puterea zeilor arde în noi.

Începem să coborâm dealul.

Kâmarū şi Kenyon păşesc în faţă. Ashêul puternic îi învăluie. O

lumină verde ca de smarald se reflectă prin pielea Pământicului, în timp ce una roşie arde prin cea a Arzătorului nostru.

Împreună, îşi înfig degetele în pământ. Acesta începe să vibreze sub picioarele noastre.

Kâmarū îşi încleştează degetele. Pământul se ridică.

Kenyon creează un val de lavă care se împrăştie pe jos.

Minele de majacite explodează una după alta, stârnind nori negri, în formă de ciupercă. Lava creată de Kârmarū şi de Kenyon răscoleşte pământul. Coloane negre de fum se ridică spre cer.

— Apărarea este pregătită!

Alarmele vuiesc. Anunţă atacul nostru. Primul val de titáni atacă, iar majacitele zboară în toate direcţiile. Dar, înainte ca soldaţii şi gazele să apuce să lovească, Jahi şi Imani ridică mâinile.

Aerul freamătă. Vântul începe să vuiască la comanda Eolicului nostru, în timp ce Cancerul transformă majacitele. Norii negri devin portocalii.

Transpiraţia de pe pielea mea se răceşte. O rafală violentă se arcuieşte în spatele nostru, atât de puternică, încât copacii se rup în două. Când otrava pătrunde în ei, soldaţii în armuri aurii se izbesc de zid. Sângele îi podideşte pe gură şi pielea lor se înnegreşte, la fel cum s-a întâmplat cu sătenii din Ibadan.

— Nu-i lăsaţi să treacă! strigă un titán.

Fierul geme. Gurile ţevilor ţintesc. Tunurile scuipă ghiulele de-a lungul zidului. Bombele explodează în faţa noastră.

Soldaţii ne atacă cu tot ce au, dar nu este suficient ca să ne facă să

încetinim. Kâmarū opreşte ghiulele de tun cu o mişcare a mâinii. Cu

fiecare explozibil pe care Jahi îl aruncă în aer, Kenyon trimite înapoi o bombă incendiară. Le doborâm toate liniile de apărare, până când rămâne doar una: soldaţii înşişi.

Legiunea de titáni dă năvală spre noi. Toţi soldaţii strălucesc în armuri aurii. Zeci de oameni atacă din fiecare punct al zidului, stârnind vâlvătăi de magie în mâinile lor. Datorită puterii pietrei-lunii, le simt spiritele ca pe nişte stropi de ploaie care cad.

Îmi răsfir degetele şi închid ochii, căutând viaţa care le aleargă prin vene.

— Gan síbè!

Când ridic mâna, toţi titánii încremenesc, neputincioşi. Strâng pumnul, smulgându-le spiritul din carne. Zâmbesc când inamicii noştri cad la pământ.

Când ajungem lângă zid, nimic nu ne stă în cale.

CAPITOLUL OPTZECI ŞI OPT

INAN

Stau pe podiumul din sala tronului. Îmi tremură mâinile. Sunt apăsat de povara lucrului pe care urmează să-l fac. Acum, după ce am sedat-o pe Mama, cea mai grea bătălie a fost deja câştigată. A mai rămas să-i conving pe oamenii de aici.

Platouri de argint, pline cu mâncare, umplu mesele lungi. Pe ele se lăfăie fripturi de găină şi plăcinte moín moín. Vinul roşu curge în valuri în cupele mulţimii petrecăreţe. Nobili şi ofiţeri dansează pe dalele din marmură lustruită.

Deasupra, fioroasa leopanară a fost îndepărtată. Sigiliile Tatei au dispărut. În locul lor strălucesc stindarde bleumarin, care etalează o gheparnară brodată. Mama a creat acest sigiliu în cinstea domniei mele.

Privesc animalul de călărie brodat şi mă gândesc la moneda de aramă pe care n-o mai am. Mama şi-a dorit drept simbol un animal mai puţin banal.

Habar n-avea cât de repede vor cădea aceste stindarde.

Privesc palatul pentru ultima oară. Pe umerii mei simt povara faptului că istoria atârnă de acest moment. După ziua de azi, Orïsha nu va mai fi niciodată la fel. După ce monarhia o să cadă, haosul va cuprinde toate ţinuturile.

Închid ochii. Dar va exista o şansă. O şansă ca un tărâm să se ridice din cenuşă. O Orïsha care să nu fie coruptă de trecutul nostru.

Ridic un braţ şi mă postez în faţa tronului. Muzica se stinge. Îmi adun puterile şi mă adresez mulţimii.

— Vă mulţumesc tuturor că sunteţi aici!

Îi salut cu un semn din cap pe cei prezenţi şi continui:

— Războiul ne-a răpit atâtea lucruri! E o bucurie să-i sărbătorim sfârşitul.

— Trăiască regele Inan! strigă un locotenent, din spatele mulţimii.

Oamenii zâmbesc şi ridică pocalele. Simt cum apăsarea din pieptul meu creşte. Le fac semn să coboare cupele.

— Aceste vremuri dificile ne-au dat nişte lecţii la fel de dificile.

Sfârşitul războiului ne oferă ocazia de-a ne îndrepta greşelile, de-a privi în faţă istoria întunecată a Orïshei şi de-a face o schimbare durabilă. Tot căutând cea mai bună cale de urmat, am ajuns la legendele pe care mulţi dintre noi nu le-au auzit în copilărie. Vreau să

vă împărtăşesc una dintre aceste legende.

Gâtul mi se usucă. Înghit în sec, dorindu-mi să fi avut un pocal cu vin. Degetele îmi zvâcnesc, dar nu mai am ce să strâng în pumn. Nu mai am moneda.

Poţi s-o faci. Îmi imaginez faţa lui Zélie în mulţime. Mi-l imaginez pe Ojore lângă ea.

Pentru ei şi pentru Orïsha, pot face orice.

Îmi încep povestea:

— La început n-a fost nimic. Apoi Mama Cer a creat lucrurile aşa cum le vedem azi. Ea a dat naştere zeilor de sus şi oamenilor de jos.

Odată cu darul vieţii, a venit şi darul ei de magie – o putere care ne-a îngăduit să construim acest regat măreţ. Dar la început pământurile erau guvernate de clanuri. Oamenii se conduceau unii pe alţii.