— Am greşit cu ceva?
Roën încearcă să-mi atingă mâna, dar mi-o trag înapoi. Mă reped spre peretele cel mai îndepărtat. Vreau să măresc distanţa dintre noi.
Tot ce am încercat din răsputeri să îngrop în mine iese la iveală, incontrolabil. Aud vocea lui Mâzeli. Simt atingerea lui Inan. Simt mirosul sângelui lui Baba, atunci când săgeata i-a străpuns pieptul.
— Îmi pare rău.
Roën se îndepărtează. Pe chipul lui apare teama. Aş vrea să-i explic, dar mă stăpânesc. Ultima dată când m-am simţit atât de apropiată de cineva, omul acela nu doar că m-a înjunghiat pur şi simplu pe la spate, dar mi-a şi răpit oameni dragi. Mi-a provocat răni care nu se vor vindeca niciodată.
— Ar trebui să pleci, îi şoptesc.
Roën se încruntă.
— Ce se întâmplă? Vorbeşte-mi! Nu e nevoie să facem nimic în seara asta. Zïtsōl, nu de asta îmi pasă de tine…
— Ei bine, mie nu-mi pasă de tine!
Cuvintele astea îmi ustură buzele. Dar ştiu că ele sunt tot ce am.
Sunt singura armă cu care îl pot îndepărta pe Roën.
Scutur din cap.
— Eşti doar un mercenar. Doar un monstru de închiriat. Măcar Inan era rege. Măcar el credea în ceva!
Privirea lui Roën mă străpunge mai adânc decât orice sabie. Pentru prima dată, nu-i văd duritatea de faţadă. Îl văd doar pe băiatul care mi-a îngăduit să pătrund în sufletul lui.
Repet:
— Nu-mi pasă de tine.
Răsuflu tremurător.
— Nu mi-a păsat niciodată de tine. Pleacă!
Chipul îi împietreşte. Iese pe uşă. Când aceasta se închide în urma lui, îmi cuprind pieptul cu braţele şi mă prăbuşesc pe podea. Duc o mână la gură. Încerc să-mi înăbuş hohotele de plâns.
Tăcerea care mă înconjoară arde mai tare decât amintirea cicatricilor de pe spatele meu.
CAPITOLUL ŞAIZECI ŞI ŞASE
AMARI
Raze calde îmi încălzesc spatele, trezindu-mă din somn. Bâigui numele lui Tzain şi întind mâna spre el. Mă frec la ochi. Mă uit în jurul meu, căutând din priviri pereţii de gresie ai camerei mele din sanctuar. E ca şi cum aş fi fost răpită în timpul nopţii.
Sunt înconjurată doar de trestii.
— Ceruri! Ce s-a…
Mângâi cu vârful degetelor tulpinile, iar frunzele uşoare ca o pană
îmi gâdilă mâna. Narcise înalte răsar printre trestii, împânzind cu pete galbene câmpul nesfârşit.
Nu-mi dau seama unde sunt. Pare mult prea real ca să fie doar un vis. Apoi simt o prezenţă.
Inima mi se opreşte la auzul vocii bine-cunoscute:
— Trebuie să vorbim.
Când îl văd pe Inan, parcă primesc o lovitură în stomac. Ridică
braţele, în semn de capitulare. Buzele lui maronii schiţează o expresie crispată.
— Vreau să vorbim despre Mama, îmi zice cu voce tremurătoare.
Amari, dac-ai şti ce grozăvii a făcut…
Mă ridic în picioare.
— Cum rămâne cu grozăviile pe care le-ai făcut tu? Crezi că sunt atât de neghioabă încât să cad din nou în plasa ta? Cum îndrăzneşti să mă chemi aici, după ce ne-ai atacat baza?!
Inan înaintează iute.
— Uită-te la mine! Uită-te în ochii mei! Dacă eu aş fi ordonat atacul, de ce aş mai veni aici, să mă întâlnesc cu tine? De ce aş fi pierdut timpul vorbind cu Zélie, dacă ştiam că Mama se pregătea să
transforme ţinutul într-o zonă de război?
Deschid gura ca să ripostez, dar cuvintele lui mă pun pe gânduri.
