Flăcările mă încălzesc. Aştept să simt satisfacţie sau o fărâmă de uşurare. Dar, indiferent cât timp trece, nu simt decât amorţeală. Mi-e greu să cred că ăsta e cu adevărat sfârşitul.
Ojore apare lângă mine.
— N-ar trebui să fiu aici. Trimite-mă înapoi în Lagos! Lasă-mă să
fiu ochii şi urechile tale!
— Am deja oameni acolo, îi răspund. Am nevoie de tine aici.
— Inan, nu e treaba ta să mă aperi!
Mă răsucesc pe călcâie şi îl înfrunt mânios:
— După ce i s-a întâmplat lui Jokâye, bineînţeles că e treaba mea!
Orïsha va avea nevoie de tine când totul se va termina. La fel şi eu.
Mama pune o mână pe umărul lui Ojore şi îi spune:
— Încă avem de lucru. Coordonează-te cu gărzile din zonă, ca să te asiguri că totul e în ordine!
Ojore dă din cap, apoi iese cu pas apăsat în noapte. Mi-ar plăcea să-i împărtăşesc dorinţa arzătoare de-a lupta.
Nu mă pot uita la planurile noastre de bătălie fără să mi le imaginez pe Zélie şi pe Amari în cealaltă tabără. Nu vreau să le înving aşa. Cine ştie dacă vor supravieţui?
Mama clatină din cap şi zâmbeşte.
— Băiatul ăsta… Ce ţi-e şi cu el!
Îmi întinde o cupă plină cu vin roşu. O ridică pe a ei şi toastează:
— Pentru apărarea tronului!
Ciocnim cupele. Mama soarbe din vin. Oftează şi îşi duce cupa la piept.
— Faci ceea ce trebuie, îmi spune.
Mă răsucesc spre flăcări.
— Nu simt că fac ce trebuie.
— Niciun sacrificiu nu e prea mare, dacă prin el punem capăt acestei lupte.
Pentru asta merită să beau. Iau o înghiţitură, savurând licoarea aromată.
— Am impresia că războiul durează de ani întregi, îi zic.
— Într-un fel, aşa este.
Mama plimbă vârful unui deget pe buza cupei. Îşi îndreaptă
privirea spre fereastra pătrată, privind familiile care stau la coadă în faţa fântânii din sat.
— Războiul nu a început când s-a întors magia, Inan. Tu ai prins doar sfârşitul unei bătălii pentru care şi-au dat viaţa nenumăraţi oameni. Până la venirea iernii, vom fi şters de pe faţa pământului urgia majilor. Nici măcar ticălosul de taică-tău n-a putut realiza asta.
O apuc de braţ.
— Mamă, despre ce vorbeşti? Ne luptăm cu rebelii Iyika, nu cu majii.
— Ne luptăm cu toţi. O facem de zeci de ani. Acest război a început cu mult înainte de Raid. A început înainte să te naşti.
Mama lasă cupa jos şi îmi cuprinde mâinile într-ale ei. Tonul ei mă
pune pe gânduri. Nu-mi place cum îi strălucesc ochii.
— Ţi-a spus vreodată tatăl tău cât de aproape a fost monarhia să se unească cu clanurile de maji?
Dau din cap. Îmi amintesc de discuţia pe care am purtat-o cu Tata, pe nava de război, înainte să ajungem la insula sacră. Atunci m-am
simţit mai apropiat de el ca oricând. A fost singura dată când l-am văzut muncit de porniri contradictorii legate de ce trebuia să facă, în calitate de rege.
— Referendumul acela ar fi schimbat totul, rosteşte mama printre dinţi. În cel mai scurt timp, viermii ar fi uzurpat Tronul. Această
cruciadă a început în momentul în care mi-am dat seama că eram singura persoană care putea împiedica aşa ceva.
Despre ce naiba vorbeşte? O întreb cu precauţie:
— Ce să împiedici? Arzătorii l-au asasinat pe rege. Ei sunt cei care au distrus referendumul.
