— Diseară.

— După ce vă conectaţi?

Zélie nu spune niciun cuvânt. Scopul vizitei ei îmi e din ce în ce mai clar.

Îi zic:

— Ai nevoie de un sacrificiu.

Se scarpină pe braţe şi îşi întoarce privirea. Se uită în depărtare, peste munţi. Şuierul vântului îmi dă răspunsul pe care îl caut.

Am impresia că întregul munte se prăbuşeşte brusc peste mine.

Sunt speriată. Mă lupt să respir.

Dar pedeapsa care mi-e sortită presupune şi un fel de mântuire. O

şansă pe care n-am crezut c-o voi avea. Dacă fac asta, pot îndrepta lucrurile.

Le pot da puterea de care au nevoie ca să salveze regatul.

— Bine, îi zic.

Zélie se întoarce brusc spre mine. Ochii ei ca argintul sunt uimiţi.

— N-am luat nicio hotărâre.

— Nu-i nevoie să hotărăşti. O să fac ce vrei.

Inima îmi tresare. Mâinile încep să-mi tremure. Cum altfel aş

putea să răscumpăr toată durerea pe care am provocat-o?

Zélie clatină din cap.

— Nu.

— Ce altă alegere ai? o întreb. Trebuie să sacrifici pe cineva. Un om pe care îl iubeşti.

Deşi chipul ei e impenetrabil, buzele îi tremură din cauza emoţiei pe care se străduieşte s-o ascundă. Într-un fel, mă doare să ştiu că

încă îi pasă de mine, chiar şi după grozăviile pe care le-am săvârşit.

— Zélie, te rog! Lasă-mă să fac măcar un lucru aşa cum trebuie.

— Nu pot.

Se aude o altă voce:

— N-ar trebui să fii nevoită să faci aşa ceva.

Ridicăm amândouă privirea. Un zgomot se apropie – ritmul constant al lemnului care se loveşte de piatră. Rămân mută de uimire când o siluetă înveşmântată într-o pelerină iese din umbră, sprijinită

în baston.

— Mama Agba?

Clarvăzătoarea se uită când la mine, când la Zélie. Tristeţea pare să

iradieze din inima ei.

— Nu ţi-a venit sorocul, copila mea. Zélie, ia-mă pe mine în schimb!

CAPITOLUL OPTZECI ŞI PATRU

ZÉLIE

Uşurarea pe care am simţit-o văzând-o pe Mama Agba se transformă rapid în disperare.

— Nu!

Mama Agba clatină din cap.

— Nici nu încape vorbă! Prea mulţi copii au pierit în luptele astea.

— Am spus nu! izbucnesc. Voi găsi o cale. Am nevoie de puţin timp.

— Nu ai timp.

Mama Agba mă apucă de umăr, obligându-mă să mă uit în ochii ei.

— Nehanda a declarat deja că războiul s-a sfârşit. Majii pe care i-a capturat mai au doar câteva zile până vor fi executaţi.

— Mama Agba…

Îşi ridică bastonul deasupra capului meu.

— Tí o ò bá pa enu ù rẹ mọ! Taci şi ascultă!

Tresar, aşteptând ca bastonul să se abată asupra mea. Nările Mamei Agba freamătă. Lasă bastonul să coboare şi vine mai aproape.

Dar n-o pot privi în ochi. Gâtul mă arde din cauza lucrurilor pe care îmi doresc să nu le fi spus.

— Uită-te la mine!

Îmi cuprinde obrazul în palmă.

— Zélie, uită-te la mine! Te iubesc din toată inima. Nu există lucru pe care să-l faci şi pentru care să nu te iert.