Mă dau la o parte.
— Înţeleg. Ştiu de ce ai făcut ceea ce ai făcut. Dar mai ştiu şi că aş
fi putut să-l salvez. Nu pot să te iert pentru că mi-ai răpit prilejul de a-l salva.
— Zélie, te rog…
Mi se rupe sufletul, dar mă străduiesc să-mi ignor reacţia. Îi întorc spatele.
— Ar fi trebuit să mor în ziua aceea. Prefă-te că am murit!
Mama Agba plânge în hohote. Mă doare sufletul. Niciodată n-am auzit-o hohotind aşa.
Urc treptele care duc spre apartamentul meu. A fost o greşeală să
plec din cameră. Aici, afară, nu mă aşteaptă nimic.
— Te-ai întors.
Mă răsucesc şi îl văd pe Roën – stă la uşa dormitorului meu. Pe umeri îi atârnă doi saci grei. Conţinutul lor zornăie când mercenarul se ridică. Îmi face semn să-l iau pe cel mai mic.
— Să mergem! mă îndeamnă.
Îmi dau ochii peste cap şi trec pe lângă el.
— Mă duc la culcare.
Mă urmează în camera mea.
— Ba nu! Am nevoie de ajutorul tău.
— Roën, te rog, nu în seara asta!
— Adică tu ai dreptul să-mi ceri ajutorul oricând vrei, dar când eu am nevoie de ceva, eşti prea obosită?
Îi arunc o căutătură urâtă, iar el zâmbeşte.
— Mă gândeam eu că aşa e.
Îmi pune pe umăr sacul mai mic. Mă încrunt.
— Vrei să-mi spui măcar unde mergem?
Strânge mai mult cureaua sacului, pe urmă o ia din loc.
— Ştii ce înseamnă Zïtsōl în limba mea? „O fată frumoasă, care pune prea multe întrebări.”
Orele trec în linişte în timp ce călătorim pe spinarea gheparnarei lui Roën. Ieşim din jungla umedă şi ajungem în zona stâncoasă a munţilor. Galopăm pe Câmpiile Opeoluwa. Înaintăm la nord de sanctuar. Îmi sprijin bărbia pe umărul lui Roën, înfruntând vântul
tăios.
— Îmi spui, te rog, ce-o să facem? îi strig la ureche.
— N-are niciun rost să-ţi zic.
— Măcar îmi spui dacă e legal?
— Zïtsōl, eu nu-ţi pun niciodată întrebări stupide.
Îmi dau ochii peste cap şi îmi ascund faţa după gâtul lui. Las-o baltă! Nu contează.
Cu cât ne îndepărtăm mai mult de sanctuar, cu atât mai liber pot să respir. Absenţa lui Mâzeli nu-mi mai înăbuşă fiecare respiraţie.
Dincolo de pereţii sanctuarului, pot să mă gândesc şi la altceva decât la moartea lui.
Savurez aceste momente de tihnă. Nu ştiu pentru cât timp mă voi bucura de ele. Mă întreb dacă şi Roën se simte la fel: eliberat de povara gândurilor şi a responsabilităţilor. De povara celor pe care i-a pierdut.
— Să începem!
Ridic capul. Roën trage de frâiele gheparnarei sale. Ne oprim pe o porţiune îngustă de coastă, la câţiva metri de un ţărm accidentat.
Valuri negre se izbesc de malurile abrupte, cu apă puţin adâncă, făcând spume pe stâncile netede şi lucioase. Luna argintie luminează
o cărare spre unde, invitându-mă să intru în apă.
— Ce se întâmplă?
