Mă trag de păr. Aş vrea să scot din mine ghearele cu care Tata mă

tot agaţă. Şoaptele lui sunt ca gratiile pe care Kâmarū le-a meşteşugit din piatră – o închisoare din care nu pot scăpa. Atâta amar de timp, Tata a fost înseşi cicatricile de pe spatele meu. Tiranul pe care a trebuit să-l înving.

Pe Ceruri! Cum de-am îngăduit ca fantoma lui să devină forţa care mă călăuzeşte?

Strâng din dinţi. Fierea îmi urcă în gât. Simt fiecare picătură de durere. Fiecare cadavru încremenit. În ciuda a ceea ce-mi doresc să

fiu, sunt pur şi simplu un alt monarh care terorizează acest regat.

Sunt însuşi monstrul pe care îl vânez.

Cineva îmi vorbeşte:

— Cel puţin, în sfârşit, îţi pare rău.

Ridic capul. Zélie stă de cealaltă parte a gratiilor de piatră.

Crestele muntelui îi aruncă umbre pe chip, dar pare că o lumină

străluceşte în interiorul ei.

— Eşti teafără…

Ridic braţele ca să mă apăr de furia ei, dar acum Zélie e mai presus de setea de răzbunare. E ca şi cum un foc arde în inima ei. Aproape că

mă ustură pielea de la căldura văpăii sale.

— Dacă ai fi ştiut că trăiesc şi că sunt în sat, ai mai fi lansat atacul?

mă întreabă ea.

Mă fac mică. Adevărul sfârtecă ultimele rămăşiţe de demnitate pe

care le mai am.

Închid ochii.

— Ca să câştig războiul ăsta? Da, l-aş fi lansat.

Îmi duc palma la gură. Ceva se luptă să iasă din mine. Nu ştiu ce anume: vomă sau ţipete?

— Nu există nicio scuză pentru ce am făcut. Ştiu că nu m-ai putea ierta niciodată.

Să stăm faţă în faţă acum mă zguduie ca o lovitură de baros în inimă. Mă forţează să înfrunt realitatea pe care am luptat atât de mult s-o ascund.

Sunt copilul regelui Saran. Fiica reginei Nehanda.

Am fost crescută să câştig cu orice preţ, indiferent cine are de suferit.

Îşi încrucişează braţele la piept.

— I-am adus înapoi la viaţă. Nu meriţi să ştii asta, dar ţi-o zic oricum: fiecare persoană pe care ai ucis-o respiră din nou.

— Cum?

Scutur din cap. Oare am auzit bine?

— Sunt în viaţă?

— Toţi, până la ultimul.

Parcă am rămas mută. Uşurarea mă inundă. Nu-mi vine să-mi cred urechilor.

Nu-mi pot stăvili lacrimile.

— Cum ai reuşit?

— Am folosit magia pietrei-lunii ca să ne conectăm. Cu puterea noastră comună, Khani le-a vindecat trupurile. Eu i-am readus la viaţă.

Se uită la tatuajele aurii de pe pielea ei. Pare că vede ceva ce eu nu pot să văd.

— O să folosim această putere ca să atacăm Lagosul şi să doborâm Coroana.

Deşi îmi simt picioarele moi, mă ridic.

— Zélie, veţi fi măcelăriţi.

— Nu şi după ce ne vom conecta cu toţii. Vom încheia războiul şi vom distruge monarhia odată pentru totdeauna. Nici măcar Nehanda nu ne va putea opri.

Loveşte, Amari!

Cuvintele Tatei se veştejesc în sufletul meu. Nu ştiu nici ce să

spun, nici ce ar trebui să simt. Totul a început cu tronul. Poate cu el se va şi sfârşi totul. Dar gândul că monarhia va deveni un nimic…

— Vei aduce haosul în Orïsha, Zélie. Agonia pe care o vei provoca…

— Angoasa şi anarhia sunt mult mai bune decât tirania pe care am cunoscut-o, spune Zélie. Viitorul Orïshei nu va mai fi corupt de o coroană.

Se încruntă. Văd milă în privirea ei.

Crede că şi eu am fost coruptă.

Voi fi o regină mai bună…

Renunţ la jurământul ăsta, pe care nu-l voi putea îndeplini niciodată. Nu mai e vorba doar de pierderea războiului. Am pierdut complet dreptul de a cârmui.

— Când pleci? întreb.