Mă gândesc la câtă suferinţă au provocat conducătorii noştri, la oamenii pe care i-au sacrificat. Încă de la început, nu magia a fost problema regatului.

Monarhia a fost.

Le vorbesc:

— Acum unsprezece ani, când Raidul lui Saran a distrus Ibadanul, eram exact în acest loc. Mi-am pierdut mama şi căminul. Ne-am pierdut magia!

Ridic braţele.

— Astăzi, Saran e mort. Dreptul nostru din naştere ne curge prin vene. Dar în doar câteva luni, monarhii au adus iarăşi moartea şi distrugerea pe străzile noastre!

— Mowà pẹlu olú ọba! strigă un sătean, ridicând un pumn în aer.

Strigătul lui îmi răsună în urechi: Jos monarhia!

— Ne-au luat magia. Casele. Pe cei pe care îi iubim cel mai mult.

Nu se mai poate aşa!

Îmi duc mâna la piept.

— Ei sunt trecutul Orïshei. Noi suntem viitorul ei!

Mai-marii izbucnesc în urale. Entuziasmul lor e o flacără pe care o ţin în palme. Nu vreau ca însufleţirea asta să piară. Vreau să aprind o vâlvătaie.

— Mowà pẹlu olú ọba! rostesc cu glas puternic, iar mulţimea repetă

cuvintele mele, răspândindu-le ca pe un ecou.

— Nu vom da dovadă de milă. Nu vom cădea la pace. Nu vom discuta termeni de predare. Ne vom uni forţele vitale şi vom mânui puterea zeilor! Vom mărşălui spre Lagos şi îi vom dărâma zidurile!

Îmi scot bastonul şi îl ridic deasupra capului, deschizându-i lamele.

— Îi vom salva pe ai noştri şi ne vom asigura că niciun monarh nu va mai pune vreodată piciorul pe acest pământ!

— Mowà pẹlu olú ọba!

De data aceasta, strigătul lor e asurzitor. Mă face să mă simt vie.

— Mowà pẹlu olú ọba! Mowà pẹlu olú ọba!

Când sătenii ni se alătură, inima îmi creşte în piept. Dar, în vreme ce-i privesc pe Mai-mari, am o revelaţie care îmi dă fiori reci.

Legătura cu Roën a fost cât pe ce să mă doboare.

Legătura cu Tzain, cu Khani şi cu Kâmarū aproape că ne-a omorât pe toţi. Acum stăm împreună, însă presiunea creşte tot mai mult în pieptul meu, căci legătura noastră ne consumă din interior.

Mi se usucă gâtlejul când îmi amintesc ce ne-a spus Mama Agba în

sala Consiliului, când ne-a explicat ce preţ trebuie să plătim dacă

vrem să creăm propriii cênteri. Dacă vrem să ne unim, avem nevoie de mai mult decât de magia pietrei-lunii.

Trebuie să sacrific o persoană pe care o iubesc.

CAPITOLUL OPTZECI ŞI DOI

ZÉLIE

Promisiunile din discursul meu îmi reverberează în minte. Păşesc pe cărările de munte ce mărginesc centrul satului Ibadan. Pe măsură

ce las în urmă şirurile de ahéré, mă gândesc la toţi majii care s-au dedicat acestei lupte. La viaţa pe care va trebui să o sacrificăm.

Nu pot renunţa la Tzain şi nici la Roën. Mai există o singură

persoană pe care o iubesc, cu toate că ne-a trădat.

Groaza îmi îngreunează picioarele, încetinindu-mi drumul spre celula lui Amari. Nu ştiu ce să-i spun. Cum aş putea s-o iert vreodată

pentru ce-a făcut?

Chiar dacă acum toţi oamenii pe care i-a ucis respiră din nou, asta nu schimbă adevărul: Amari i-a sacrificat. M-a sacrificat pe mine. Nu i-a păsat pe cine răneşte, atât timp cât îşi câştigă tronul.

— Cum adică s-a terminat?

Înaintez cu paşi nesiguri. Îmi lipesc spinarea de peretele muntelui şi păşesc cu băgare de seamă.

Vocea aceea gravă îmi răsună în urechi. Nu mă aşteptam s-o aud din nou.

Harun? Mă ghemuiesc şi arunc o privire pe după stâncă.

Mercenarul voinic stă în picioare, alături de alţi cinci membri ai echipei lui Roën. Toţi sunt îmbrăcaţi în negru.

— M-ai auzit bine, zice Roën.

Când îl aud, duc o mână la inimă. Se aşază pe stâncă, în spatele lor.

Umerii i se încovoaie din cauza epuizării.

Îl văd. De pe umerii mei se ridică o povară pe care nu ştiam c-o port. E tras la faţă şi vocea îi este slabă. Dar trăieşte.

Este aici.

— Chestia asta nu va funcţiona! răcneşte Harun, dezvelindu-şi dinţii îngălbeniţi. Plata a fost trimisă deja. Nu poţi opri ceea ce ai pus în mişcare.

Deşi ceilalţi mercenari se apropie de el, Roën nu pare să

reacţioneze. Scoate o cremene din buzunarul lui Harun şi se