Zâmbeşte. În expresia de pe chipul ei îmi văd adevărul.

Am vrut să fiu regele care tatăl meu nu a putut să fie.

Dar tot ce-am făcut a fost să-i termin lucrarea.

CAPITOLUL ŞAPTEZECI ŞI NOUA

AMARI

Negarea este tot ce mi-a rămas.

Doar atât sunt eu: negare.

Iar negarea mă poartă de la un cadavru înnegrit la altul, până când văd mesajul scris pe munte.

Nu-mi ia mult timp să găsesc locul în care Inan şi Mama şi-au plănuit atacul. Văd tunelul pe care l-au săpat sub ahéré, pe care l-au folosit ca să fugă din sat. I-au atras aici pe cei mai puternici războinici ai noştri, iar cei care trebuiau protejaţi au fost lăsaţi fără apărare.

În spatele meu, majii se înghesuie în jurul lui Dakarai, urmărind imaginea neclară care se înfiripă între palmele lui. Aproape o sută

dintre majii şi divinerii noştri zac în lanţuri, prizonieri într-o celulă

din pivniţele palatului.

Loveşte, Amari!

Cuvintele Tatei mă sâcâie. Privesc trupurile împrăştiate pe jos.

Moartea lor ar fi trebuit să fie un sacrificiu pentru Orïsha. În schimb, moartea lor fără sens n-a contat deloc.

Indiferent că noi cedăm sau nu, Inan ne ţine armata prizonieră.

Suntem terminaţi.

Din cauza mea, am pierdut acest război.

— Zél?

Îmi ridic privirea. Tzain intră în centrul satului. E murdar de pământ. Aleargă grăbit spre Zélie – singura mişcare în piaţa plină de zeci de cadavre. Uşurarea lui sufletească îmi sfâşie inima. Dacă Zélie n-ar fi dat dovadă de atâta curaj, aş fi ucis şi mai mulţi oameni.

Aş fi ucis-o pe ea.

— Am crezut că te-am pierdut, îi zice Tzain, pe urmă o ia în braţe.

Tremură şi plânge pe umărul ei, strângând-o atât de tare, încât îmi închipui că o doare. Zélie închide ochii şi îl îmbrăţişează strâns. Dar când îi deschide din nou, mă pironeşte din priviri.

Zélie îl dă la o parte pe Tzain. Se îndreaptă spre mine, şchiopătând.

Am senzaţia că inima mi se opreşte în loc.

Fac un pas înapoi. Îi spun:

— Am crezut c-ai murit. Când Nâo s-a întors singură la noi, am fost convinsă că aţi murit…

Zélie îşi răsfiră degetele. Umbre întunecate ale morţii se năpustesc spre mine. Umbrele mi se înfăşoară în jurul corpului şi mă sugrumă.

Durerea izbucneşte în mine.

Când cad la pământ, Zélie se pregăteşte să atace. Însă în clipa următoare îşi dă ochii peste cap. Umbrele ei se risipesc. Se prăbuşeşte.

— Zélie!

Tzain aleargă la ea.

Corpul ei se zbate, cuprins de convulsii violente. Pleoapele îi flutură şi tatuajele ei pâlpâie.

— Duceţi-o la ahéré!

Mă dau înapoi. Kâmarū o ia pe braţe şi o duce la una dintre colibele în formă de piramidă.

— Încuiaţi-o acolo! strigă Na’imah.

Tzain încetineşte când aude ordinul îmblânzitorului. Ochii noştri se întâlnesc. Kenyon mă ajută să mă ridic în picioare. Arzătorul îmi leagă braţele cu o legătură din metal, iar prima mea pornire e să strig după ajutor. Dar ştiu că am pierdut dreptul de a-l cere.

Tzain îşi mută privirea spre satul său. Spre oamenii morţi din ordinul meu.

— Îmi pare rău, îi şoptesc.

Tresare când îmi aude cuvintele. În el, văd ce am pierdut. Văd căldura pe care nu o voi mai simţi niciodată.

Să-l văd cum se îndepărtează e ca un cuţit împlântat în inima mea.

CAPITOLUL OPTZECI

ZÉLIE

— Nu înţeleg…

— E extenuată…

— Avem nevoie de mai mult sânge…

Aud toate vocile ca prin apă. În jurul meu se perindă frânturi de realitate. Într-o clipă, sunt la pământ. În următoarea, vântul mă

mângâie pe spate.

— Ce se întâmplă? întreabă Tzain.

El şi Kâmarū mă întind pe o piatră.