Amari e din ce în ce mai însufleţită. Atrage toate privirile. Aproape că zăresc strălucirea unei coroane pe buclele ei.
Ridică braţele în aer.
— De ce să fugim? De ce să dăm piept cu pericole necunoscute, când putem răzbuna moartea lui Mâzeli şi lupta pentru căminul
nostru?
Tot corpul îmi amorţeşte. Amari a răsturnat situaţia chiar sub ochii mei. Toată lumea vociferează. Chiar şi Secerătorii se agaţă de îndemnul ei la răzbunare.
Pumnul lui Amari ţâşneşte în aer.
— Să ne ridicăm împotriva lor! strigă ea. Să ne unim şi să punem capăt războiului! Împreună, putem învinge! Gba nkàn wa padà!
Cuvintele în yoruba se rostogolesc stângace de pe buzele ei, dar îşi fac efectul. Strigătul lui Amari provoacă o reacţie în lanţ: fiecare maji îl repetă, până când tot muntele se cutremură.
— Gba nkàn wa padà! Gba nkàn wa padà!
Mă las să cad pe lespedea de calcedonie. În urechile mele răsună
zgomotele războiului.
Gba nkàn wa padà!
Să luăm înapoi ceea ce ne aparţine!
CAPITOLUL ŞAIZECI ŞI UNU
AMARI
Următoarele ore trec ca prin ceaţă. Toată lumea e unită de un scop nou şi însufleţită de gândul câştigării războiului. Pentru că Zélie este împotriva atacului, mie îmi revine sarcina de a-i conduce pe rebelii Iyika. Am impresia că mi se învârte capul. Ne aşezăm în cantină.
Vrem să punem la punct ultimele detalii ale planului, folosindu-ne de toţi majii pe care îi avem.
Kenyon loveşte cu pumnul în masă.
— Eu zic să-i mobilizăm pe toţi cei capabili să lupte şi să luăm Ibadanul cu asalt, propune el. Probabil că Nehanda e alături de rege.
Vom avea nevoie de fiecare maji pe care-l avem la dispoziţie.
— Nu puteţi lua cu asalt Ibadanul, ripostează Na’imah. E departe, în munţi.
— Şi, dacă totuşi o facem, ne pierdem cel mai mare avantaj, îi reamintesc lui Kenyon. Inan nu trebuie să afle că suntem acolo decât când va fi prea târziu ca să ne poată opri.
Mă aştept să aud proteste, însă toate ideile mele sunt acceptate.
Mai-marii stau pe gânduri câteva clipe. Fiecare se gândeşte la alternative.
— Ce-ar fi dacă am ataca doar noi, Mai-marii? întreabă Kâmarū.
Majoritatea armatei monarhiei încă e dincolo de zidurile Lagosului.
N-am avea nevoie de mulţi oameni.
Dau aprobator din cap.
— Aşa-i. Să ne strecurăm în Ibadan cu zece oameni va fi mult mai uşor decât să ne strecurăm cu o sută.
Na’imah strâmbă din buze şi zice:
— Suntem siguri că vom fi zece?
Toate privirile se îndreaptă spre scaunul gol.
— N-am mai văzut-o pe Zélie de când a plecat de pe piatra de calcedonie. Nici măcar nu ştiu dacă are de gând să lupte.
Oare rebelii Iyika mi-ar asculta ordinele dacă ar şti că eu am provocat suferinţa lui Zélie? Roşesc, dar mă forţez să vorbesc mai
departe:
— Dacă îi luăm doar pe Mai-mari în Ibadan, atunci Secunzii noştri ar trebui să-i conducă pe toţi ceilalţi spre Lagos. I-am putea ţine departe de luptă şi, în acelaşi timp, l-am face pe Inan să creadă că am muşcat momeala lui.
— O să mă ocup eu de asta.
Kâmarū se ridică. Odată cu el, se ridică şi o mică greutate de pe umerii mei. După ce i s-a întâmplat lui Mâzeli, nu vreau ca vreun alt maji să păţească ceva. Aşa, cel puţin vor fi în siguranţă.
— Cum rămâne cu sătenii? insistă Khani. S-ar putea să fie prinşi la mijloc, în luptă.
Jahi adaugă:
