— Nu…

Mă răsucesc şi o văd pe Amari intrând în centrul satului. Duce imediat o mână la piept. Se prăbuşeşte în genunchi. La început, cred

că reacţionează aşa din cauza cadavrelor de pe stradă, dar apoi mă uit în direcţia în care priveşte. Văd mesajul zugrăvit pe muntele de lângă

lacul din sat.

Vopseaua roşie, picurând precum sângele, contrastează puternic cu piatra muntelui. Alţi Mai-mari se apropie dinspre nord. Când citesc cuvintele, groaza li se citeşte în privire.

AM PUS MÂNA PE ARMATA VOASTRĂ.

DACĂ NU VĂ PREDAŢI, VEŢI ASISTA LA EXECUŢIA EI!

Îmi stă inima-n loc. Înţeleg dintr-odată care-i adevărata ţintă a monarhiei. Oamenii aceştia au fost sacrificaţi în zadar. Nu ne-am Înfrânt inamicul.

Uneltirile monarhiei le-au întrecut pe ale noastre.

Am pierdut războiul.

CAPITOLUL ŞAPTEZECI ŞI OPT

INAN

Mai întâi simt legănarea. Deschid ochii şi văd un perete de lemn.

Un scârţâit continuu îmi răsună în urechi, la unison cu tropăitul rapid al animalelor. Când îmi amintesc, corpul meu parcă ia foc.

— Ojore…

Ura lui mă arde. Totul s-a întâmplat atât de repede, de parcă nici n-a fost aievea.

Într-o clipă era acolo, cu tăişul la gâtul meu. Apoi…

Nu ştiam că Mama poate lovi aşa.

— Vai, mulţumesc Cerului!

Mama se ridică. Lasă deoparte pergamentele şi vine la căpătâiul meu. Arată ciudat aşa, cu faţa stropită de sânge.

Pune o palmă pe fruntea mea.

— Cum te simţi?

— Ce s-a întâmplat? bâigui răguşit.

Dau să mă salt în capul oaselor, dar durerea e prea mare. Mama nu mă lasă să mă ridic din pat. Scotoceşte printre fiolele ei de sticlă şi-mi dă să beau un sedativ.

Mă mângâie pe părul ud de sudoare.

— E-n regulă, Inan. Acum poţi să te odihneşti. Am reuşit.

Cuvintele astea sapă în inima mea.

— I-am capturat pe rebelii Iyika!

Mama schiţează un gest aprobator.

— Planul tău a funcţionat. Viermii care au mărşăluit lângă Lagos s-au luptat, dar, fără liderii lor, n-au fost pe măsura titánilor mei. I-am capturat pe toţi.

Încerc să simt căldura victoriei răspândindu-se prin mine. S-a terminat. Gata.

Războiul a fost câştigat.

Când colo, ochii mi se umplu de lacrimi. Ojore…

Ceruri! A fost cel mai vechi prieten al meu.

Mama mă strânge de mână.

— Nu-l mai jeli! Nu-l lăsa pe trădătorul ăla să-ţi sucească minţile!

După tot ce-am făcut pentru el, ar fi putut să dea dovadă de stăpânire de sine…

— Stăpânire de sine?

Îmi retrag mâinile. Mă ridic din pat, în ciuda durerii crâncene pe care mişcarea asta mi-o stârneşte în piept.

— I-ai ucis familia. L-ai ucis pe el!

Mama mă priveşte pieziş. Expresia ei este rece.

— Ojore l-a atacat pe rege. Băiatul ăla nebun s-a sinucis.

Încă o sabie înfiptă în mine. Mă mir că nu sângerez. Ojore m-a salvat de nenumărate ori. Azi a avut nevoie de mine.

Dar, în loc să-l sprijin, l-am dezamăgit.

Am lăsat-o pe mama să-l sacrifice pentru Tron.

Murmur:

— Ojore a avut dreptate. Chiar suntem o otravă.

— Suntem conducători, Inan. Noi suntem învingători.

Vorbeşte cu atâta convingere! Mă urăsc fiindcă-mi doresc cu disperare să cred în cuvintele ei. Să mă spăl de vinovăţie. Să scap de golul din sufletul meu.

— Ai făcut ce trebuia să faci. Ai fost puternic până la sfârşit. Ai câştigat acest război, iar acum îţi poţi conduce regatul. Poţi împărţi pacea pe care o doreşti!