— Cum rămâne cu restul majilor?
Cum să-i fac să înţeleagă că există şi altceva în afară de această
luptă fără sfârşit? Ce rost are să rămânem aici, când ştim că nu putem câştiga?
Kenyon iese în faţă şi dă glas nemulţumirii tuturor:
— Eu nu plec. Nu-mi pasă că ţi-ai pierdut Secundul. Arzătorii nu fug.
Mă apropii de el. Îi înfrunt făţiş furia.
— Atunci, veţi muri. Cine ştie câţi cênteri mai are monarhia? După
atacul ăsta, vor şti unde să ne găsească!
— Atunci, lasă-i să ne găsească! exclamă Kenyon.
Replica lui e un strigăt de luptă care îi întărâtă pe ceilalţi.
— Să vină din nou la zidurile noastre! adaugă Kenyon. N-au decât să încerce să ne captureze!
— Ştii ce-o să se întâmplă când vă vor prinde?
Mătasea îmi alunecă pe piele. Îmi trag caftanul peste cap şi le arăt spatele meu. La vederea cicatricilor mele, un murmur străbate mulţimea.
Obrajii îmi ard de ruşine, dar refuz să-mi ascund durerea. Trebuie să înţeleagă că nu au cum să câştige această luptă. Dacă rămânem într-un regat care ne va considera mereu nişte viermi, nu ne aşteaptă
decât vărsarea de sânge.
Continui:
— Duşmanii noştri nu au onoare. N-au nicio reţinere. Când ne vor găsi, ne vor ciopârţi trupurile. Ne vor distruge din interior.
Îmi potrivesc caftanul la loc. Le observ în mulţime pe Mári şi pe Bimpe. Faptul că le văd aici îmi dă curaj să vorbesc mai departe.
— Am jurat să-mi protejez clanul. Aşa ştiu eu cel mai bine să-l apăr. Nu pot continua să lupt. Nu mai suport să-i pierd pe cei pe care-i iubesc.
Capetele se pleacă la auzul cuvintelor mele. Pentru o clipă, tot muntele rămâne cufundat în tăcere. Chiar şi Kenyon face un pas înapoi, întorcându-se în cercul Mai-marilor.
— Dar asta e casa noastră, intervine Kâmarū.
Vocea lui, de obicei baritonală, e o şoaptă. Nu îşi exprimă doar nedumerirea şi furia. Ne face cunoscută suferinţa lui.
Ştiu că vorbeşte despre durerea pe care niciunul dintre noi nu vrea s-o înfrunte.
Cercetez mulţimea din priviri şi vorbesc:
— Când Mai-marii au construit acest loc, aici erau doar piscuri golaşe. Nu a devenit un cămin pentru că au ridicat turnuri. A devenit un cămin pentru că l-au construit împreună. Nu templele şi pământurile contează. Atât timp cât ne avem unii pe ceilalţi, vom purta mereu Orïsha în noi. Nimeni nu ne poate lua asta.
Îmi ţin respiraţia şi aştept răspunsul Mai-marilor. În mulţime se aud şoapte. Sunt aproape de a primi aprobarea lor, după care tânjesc.
Amari vine în faţă. Chipul i se luminează.
Vocea ei răsună în liniştea din jur:
— Zélie are dreptate. Aceasta este singura şansă de scăpare. Dar ar putea fi totodată şi şansa noastră de a câştiga.
— Ce faci?
O apuc de braţ. Stăm faţă în faţă. Corpul meu încă tremură, dar nu-mi feresc privirea.
— Nu face asta! Te rog!
Amari strânge din buze. Privirea ei se opreşte asupra mâinii mele.
Oftează prelung şi închide ochii.
— Îmi pare rău, dar nu-mi pot abandona căminul fără să lupt.
Încerc să o reţin aici, lângă mine.
— Amari, nu! Vărsarea de sânge trebuie să ia sfârşit!
Se smulge din strânsoarea mea. Toţi aşteaptă cu sufletul la gură
cuvintele ei. Se întoarce cu faţa către mulţime.
— Pentru prima dată, suntem în avantaj! strigă ea. Le putem evita şiretlicurile. Nu e nevoie să mărşăluim până în Lagos şi să le doborâm toată armată. Tot ce avem de făcut e să-l eliminăm pe rege!
