pe podeaua de gresie şi îmi cuprinde faţa în mâinile lui aspre.
— Ce faci…
— Nu vorbi! mă întrerupe el. Doar respiră!
Ochii mi se umplu de lacrimi. Mă chinui să inspir. Mă ghemuiesc când un alt spasm îmi scutură pieptul.
— Uită-te la mine!
Roën îmi ridică faţa spre a lui, ferm, dar tandru. Nu vreau să-i întâlnesc privirea. Nu vreau să vadă nimeni cât de năruită sunt pe dinăuntru.
— Uită-te la mine!
Vocea lui e doar o şoaptă.
— E în regulă.
Mă simt ca şi cum aş împinge un munte cu mâinile goale. Cu toate astea, uitându-mă în ochii lui, reuşesc să-mi relaxez gâtul. Atingerea lui Roën e tot mai blândă. Încep să respir mai liber.
— Aşa!
Cu degetele mari, mângâie pielea din spatele urechilor mele. Mă
uit la el cu ochi mari, cu respiraţia întretăiată. În sfârşit, simt că în cameră e din nou aer.
— Ce faci aici? îl întreb.
Roën mă ridică în picioare şi mă aşază pe marginea căzii.
— M-au chemat Mai-marii. Au strâns tot ce-au putut, ca să mă
plătească să-i ajut.
Ia o cârpă şi îmi cuprinde cu blândeţe obrazul. Şterge sângele şi murdăria care îmi acoperă faţa. Închid ochii şi mă sprijin de el, inspirându-i mirosul dulceag, ca de miere.
— A murit, rostesc cu buze tremurătoare.
Sună atât de ciudat s-o spun cu voce tare. L-am cunoscut pe Mâzeli cu doar două luni în urmă. Nu ştiu cum a reuşit să se strecoare în inima mea.
Roën stoarce cârpa.
— N-am avut niciodată un Secund. Dar am avut o parteneră. Chiar şi acum, ziua în care am pierdut-o este cea mai urâtă pe care am trăit-o vreodată.
Vocea îi e liniştită, dar tonul lui nu reuşeşte să-i ascundă suferinţa.
Este ciudat să descopăr atât de multe despre el, să privesc în inima lui
– inima pe care pretinde că nu o are.
— Cum ai cunoscut-o?
Un zâmbet abia mijit i se citeşte pe buzele trandafirii, dar dispare curând.
— M-a găsit în timp ce scormoneam prin gunoaie. Fata aceea m-a scos din şanţuri. Probabil că încă ar trăi, dacă m-ar fi lăsat să mor de foame.
Noi lacrimi mi se adună în ochi. Îmi feresc privirea. Mă întreb unde ar fi putut ajunge Mâzeli, dacă nu ne-am fi întâlnit sau dacă aş fi fugit dincolo de mare. Nu mi-am dorit niciodată acest război. Nu mi-am dorit nici să fac parte din acest clan. După ce a murit Baba, n-am mai vrut pe nimeni şi nimic.
Am vrut doar să fiu liberă.
Scutur din cap. Îmi şterg lacrimile cu dosul palmei.
— Trebuie să plec de aici, îi zic lui Roën.
— Să părăseşti sanctuarul?
— Nu. Regatul.
Mă simt ca o trădătoare pentru că o spun, dar nu mă pot minţi.
Am fost o proastă să cred că dincolo de războiul ăsta se află
libertatea. Singurele lucruri statornice în viaţa mea sunt dezastrul şi moartea; mă urmăresc oriunde mă duc.
Apa din cadă s-a înroşit. O privesc. Îmi dau seama că nu mai pot continua aşa.
Murmur:
— Nu mai suport să-i îngrop pe cei pe care-i iubesc.
