Mă gândesc la ìsípayá mea: legătura de aur a vieţii, împletită cu purpuriul. Am crezut că Oya încerca să-mi arate adevărul despre cênteri şi despre sursa magiei lor. Dar dacă, de fapt, eu eram lumina purpurie?

Dacă firul auriu a fost Roën, încă de la bun început?

— Oya, te rog!

Tatuajele de pe pielea mea se trezesc din nou la viaţă. Pentru prima dată, nu au luciri aurii. Au lucirile purpurii ale Secerătorilor.

Sămânţa de lumină este singurul semn de viaţă din corpul lui Roën, dar e de-ajuns. Mai are o rămăşiţă de putere.

— Ẹ tọnná agbára yin.

Particule de lumină purpurie se cristalizează în dreptul pieptului meu. Se împletesc la fel ca umbrele morţii, alcătuind un fir răsucit.

Mă forţez, deşi sunt în pragul leşinului. Firul se mişcă aidoma unui cuţit, străpungând pieptul lui Roën, iar trupul lui se desprinde de piatră şi se ridică în aer. Simt când i se înfige în inimă. Strâng din dinţi şi inima mea se încordează.

Icnesc:

— Ẹ tọnná agbára yin. Ẹ tọnná agbára yin!

Firul îmi seacă şi ultimul dram de energie. Lumea se estompează

pe măsură ce lumina pietrei-lunii scade.

Trupul lui Roën pluteşte înapoi spre pământ şi corpul meu cade odată cu el. Îmi apăs urechea pe pieptul lui. Întunericul ne învăluie.

Oya, te rog…

Vederea mi se stinge. Apoi trupul meu rămâne fără vlagă. Sunetele încep să dispară, însă reuşesc să percep ceva. Un sunet molcom ca fluxul mării.

Sunt bătăile fragile ale inimii lui.

Acum e legată de a mea.

CAPITOLUL ŞAPTEZECI ŞI PATRU

AMARI

Pentru prima dată după moartea lui, îmi doresc ca Tata să mai trăiască. Oriunde – în lanţuri sau în pivniţele palatului –, numai să

pot vorbi cu el.

Pe măsură ce soarele se ridică deasupra orizontului şi a peşterii, vocea din mintea mea nu mai e de ajuns. Am nevoie să-mi dea cineva răspunsuri. Să-mi spună care e calea cea dreaptă.

— Trebuie să mergem după ei! zice Tzain, parcă ghicindu-mi gândurile.

Îngrijorarea îi scoate în evidenţă toate cutele de pe chip. Acum nu mă mai imploră să plecăm pe urmele lor, aşa cum a făcut-o în ultimele ore. De data asta, vorbeşte răspicat:

— S-a întâmplat ceva.

— Nu te grăbi să tragi concluzii pripite! izbucnesc.

Nu pot îngădui ca Tzain să cedeze nervos. Eu însămi simt că mai am puţin şi cedez.

Ce să fac?

Ce pot să fac?

Ce ar trebui să fac?

Cu fiecare secundă care trece, victoria ne scapă printre degete.

Viitorul Orïshei e mistuit de flăcări. Trebuie să-i eliminăm pe Mama şi pe Inan acum, cât încă sunt izolaţi, singuri. Dacă n-o putem face aici, nu vom câştiga războiul.

N-o vei învinge niciodată. Nu ai cum. Pentru Mama, niciunsacrificiu nu e prea mare.

Inan are dreptate. Nu pot învinge decât dacă joc după regulile lor.

Dar oare sunt în stare să merg până la capăt? Sunt gata să plătesc orice preţ ca să pun capăt acestei nebunii?

Mă gândesc la sătenii pe care i-am văzut în imaginea conjurată de Dakarai, la copiii care se jucau în lac, la părinţii care aşteptau la rând, la fântâna din sat. Mă gândesc ce înseamnă cu adevărat să-i ştergem pe Mama şi pe Inan de pe faţa pământului.

Mă gândesc că Zélie ar putea fi în viaţă, în spatele acelor ziduri.

Cum să o sacrific, după cât de multe a făcut pentru mine? Ea şi Tzain sunt oamenii pe care îi iubesc cel mai mult pe lume.

Cine aş fi dacă aş sacrifica această dragoste doar ca să câştig războiul?

— Priveşte!

Ridic brusc capul. Kâmarū aleargă spre punctul de intrare. Khani ţipă când Nâo iese la iveală din gaura săpată. Apa o aruncă în sus. Se prăbuşeşte pe stâncă, plină de sânge şi de vânătăi. Mi se strânge inima când îmi dau seama că Zélie şi Roën nu o însoţesc.

Tzain se îndreaptă grăbit spre ea.

— Ce s-a întâmplat? Unde-i sora mea?

— Nu ştiu, spune Nâo, printre accese de tuse. Au fost nişte explozii…

Tzain nici măcar nu aşteaptă să termine ce are de spus. O ia la fugă

spre ieşirea din peşteră.

— Tzain, nu! strig după el.

Nu e prudent să se ducă în sat. Nu ştie ce urmează să se întâmple.

Îi strig iar numele, dar el aleargă ca un apucat. Ceilalţi Mai-mari îi urmează exemplul. Există o singură cale să-i opresc.

— Ya èmí, ya ara!