Mă întorc spre Mâzeli, dar el nu se mişcă. Pe la colţurile buzelor i se scurg picături de sânge. Degetele îi sunt inerte.
— Mâzeli?
Strălucirea purpurie din privirea lui se stinge. Îşi dă ochii peste cap. Se împleticeşte în spate. Efortul de-a susţine magia noastră unită
l-a răpus. Puterea imensă i-a secătuit fiinţa.
Îşi duce mâinile la piept, iar eu simt că inima lui e cât pe ce să se oprească.
— Mâzeli!
Se prăbuşeşte la pământ. Întind o mână spre el, ca să-l susţin.
Însă chiar în clipa când trupul lui atinge pământul, picioarele mele cedează.
CAPITOLUL CINCIZECI ŞI CINCI
ZÉLIE
— KHANI!
Vocea mea abia dacă se aude. Kâmarū ne duce pe braţe în infirmerie. Vindecătorii eliberează imediat zona, făcându-ne loc.
Suntem puşi cu grijă în hamace. Deşi abia dacă-mi pot ridica braţele, strâng mâna lui Mâzeli, cu ultimele rămăşiţe de vlagă.
Lumina aurie a tatuajelor mele abia mai pâlpâie, pe măsură ce bătăile inimii lui încetinesc. Pulsul meu încetineşte odată cu al lui.
Piatra-lunii încă ne leagă spiritele. Fără un sacrificiu de sânge, nu vom putea menţine legătura.
— Of, zei!
Khani se apropie în fugă de noi. Pe chipul ei se citeşte îngrijorarea.
Hainele sale de culoarea mandarinei şi părul ei alb sunt stropite de sânge. Îşi potriveşte ochelarii pe nas. Apoi începe să împartă ordine.
— Yameenah, adu apă! Chibudo, cârpe curate! Obu, repede! Am nevoie de ajutorul tuturor!
— Idán ti ẹjẹ, jí láti wo ọna rẹ láradá…
— Ogbé inú, dáhùn ìpè wa…
Incantaţiile ritmice ale Vindecătorilor reverberează printre coloanele acoperite de iederă. Khani şi Vindecătorii ei îşi canalizează
ashêul spre noi. Îşi pun mâinile deasupra capetelor noastre, pe inimile noastre, pe abdomenele noastre.
Dar, în ciuda incantaţiilor rostite cu înverşunare, pielea noastră e tot mai rece, cu fiecare secundă. Răsuflăm din ce în ce mai încet.
Mâzeli îngaimă:
— Legătura… Trebuie s-o întrerupi.
Forţa lui vitală tot mai împuţinată se agaţă de a mea – o ancoră
care mă trage în adâncuri. Dar, în ciuda presiunii pe care o simt în piept, nu vreau să cedez. Nu-mi pasă că tuşesc cu sânge. Nu-mi pasă
cât de mult mă doare.
Legătura care mă ucide este singurul lucru care îl ţine în viaţă.
Îi vorbesc anevoie:
— Vom fi bine! Încearcă să rez…
Mâzeli începe să aibă convulsii. Şi corpul meu zvâcneşte.
Vindecătorii se străduiesc să mă ţină nemişcată, în timp ce mă
zvârcolesc în hamac. Deşi încerc din răsputeri, nu pot respira.
— Mama Agba, am nevoie de tine! strigă Khani.
Trupul înveşmântat în argintiu al Clarvăzătoarei intră iute în infirmerie. Ochii mi se înceţoşează. Mâinile ei zbârcite îmi apasă
pieptul. Răsună o poruncă străveche, pe care numai ea o poate invoca:
— E túu sílẹ̀!
Acelaşi fulger care ne-a legat pe Mâzeli şi pe mine îmi loveşte inima din nou. Spatele mi se arcuieşte şi tatuajele mele scânteiază
